Din ebraicul qabbalah, „tradiţie primită şi transmisă”, kabala este o doctrină esoterică.
Ea reuneşte totalitatea comentariilor mistice evreieşti, apoi creştine, despre Vechiul Testament, mai ales, Facerea, Cântarea Cântărilor şi profeţia lui Ezechiel.
Noţiunea de tradiţie este constitutivă iudaismului sub toate formele sale (martori Mischna, Talmudul şi Midraşhim), dar kabala este considerată, adesea, o doctrină eretică. Dacă originea ei datează din perioada de intensă activitate intelectuală şi religioasă care a succedat puţin după naşterea creştinismului, cu Sepher Yetzirah („Cartea Creaţiei”), kabala ca mişcare apare în Languedoc, în secolul al XII-lea; una dintre lucrările sale fondatoare este Sepher ha-Zohar („Cartea splendorii”), care a fost publicată în 1290 de evreul spaniol Moise ben Şemtov de Leon. Ea are ca particularitate fondarea exegezelor sale pe descifrarea caracterelor ebraice ale textului biblic, fiecare semn alfabetic, care este şi un număr, având un sens divin şi ascuns.
N-am înţelege nimic din kabala dacă am situa-o de partea ştiinţei moderne (raţionalism cartezian, metodă ipotetico-deductivă şi validare experimentală). Kabala este fondată pe ideea că Verbul este creator, în felul Dumnezeului din Facere, care creează ceea ce numeşte. Realitatea - dar am putea spune: adevărul, secretul - fiind în chiar litera a ceea ce a fost proferat; se va solicita textul biblic, care este scris în limba lui Iahve, prin tot felul de manipulări formale (din care, de exemplu, permutaţia).
Originalitatea kabalei faţă de Talmud constă în definirea divinităţii în emanaţiile sale, sephirot-urile.
Kabala nu se rezumă, totuşi, la un formalism de natură intelectuală sau fundamentalistă. Ea este o experienţă spirituală care trebuie să conducă la iluminarea mistică.
„Pentru Zohar, scrie Jacques Brosse, toate lucrurile există numai în măsura în care ele participă la numele divin, care se manifestă în Creaţie, acesta fiind substratul ascuns.” Or, se punea problema de a regăsi elementele acestui limbaj secret în care nu se revela altceva decât gândirea lui Dumnezeu. De unde fascinaţia pe care a exercitat-o kabala pentru atâţia gânditori: Abulafia (1240-1292), Robert Fludd, Isaac cel Orb (1165-1235), Isaac Luria (1534-1572), Pico della Mirandola, Guillaume Postel, admirabilul Johann Reuchlin (1455-1522) cu a sa De arte cabalistica etc.

Termenul gnosticism provine din grecescul gnosis, „cunoaştere”. Gnosa este cunoaşterea directa a lui Dumnezeu sau IIsus Cristos.
Mai întâi, s-au calificat drept „gnostice” curentele eretice care s-au propagat în Orientul Mijlociu, începând cu primele secole ale creştinismului. De unde condamnările Bisericii, care, contestând gnosa, a făcut-o cunoscută. (Abia în 1945 s-au descoperit în Egiptul de Sus documente provenind de la o sectă gnostică creştină.)
În vreme ce credinţa creştină de strictă obedienţă pune accentul pe mântuirea individuală prin credinţă si prin acte, gnosticii insistă asupra unor practici care sa aiba eficienta in directia cunoasterii directe, prin comuniune cu Dumnezeu sau IIsus Cristos.Curentele gnostice s-au constituit ca o cale elitista, accesibila initiatilor si celor care au anumite aptitudini psiho-mentale si posibilitati de a studia.
Gnosticii s-au evidentiat prin neconformism in alegerea surselor de informatii si nu au aderat la strict la dogma oficiala, permitandu-si sa studieze si alte informatii si texte, care in acea perioada inca mai erau accesibile.
Deoarece manifestau libertatea de a urmari si alte informatii decat ale bisericii oficiale si fiindca gnosticismul nu cerea mijlocirea unui cleric pentru a se uni cu Dumnezeu si pentru a realiza astfel Gnoza, gnosticii au fost considerati oficial eretici; ei au fost vanati , arestati, torturati iar bibliotecile lor arse din ordinul conducatorilor bisericii oficiale crestine.
Studiul gnosticismului se instituie si astazi intr-o sursa de adevaruri esoterice crestine si o posibilitate de progres real mai rapid, pe baza unui crestinism primar si, astfel, mai puternic amprentat de fiorul freneziei aspiratiei spirituale.
Influenţată de religiile orientale al căror caracter este puternic impersonal, gnosa preconizează pentru individ un fel de dispariţie, prin întoarcerea la unitatea cosmică.
Deşi curentele gnostice se diversifică extrem de mult, mai ales pe plan moral (care poate să se exprime la fel de bine prin ascetism sau prin opusul ascetismului), ritualurile lor tind să se întâlnească.
În prezent, gnosticismul este considerat foarte larg ca o atitudine filozofico-religioasă care inspiră majoritatea doctrinelor esoterice.

Cu toate acestea, nu trebuie sa se inteleaga ca evolutia spirituala a credinciosului adept al organizatiilor crestine oficiale nu este posibila. Indiferent de cultul crestin, aproape fiecare din acestea cunoaste oameni cu realizari spirituale si chiar sfinti.
Intre acestea, biserica crestin-ortodoxa este o sursa de spiritualitate exceptionala, dovedita din plin de cei care au simtit si crescut in ei fiorul mistic crestin. Multi dintre acestia sunt cunoscuti, respectati si urmati.

a consemnat
Leonard Radutz - Academia Esoterica Adanima

Termenul este format din cuvintele greceşti theos, „zeu” şi sophia, „înţelepciune” şi s-ar putea traduce prin „înţelepciune divină”. Da fapt, teozofia este un sistem religios sincretic ce răspunde dorinţei de cunoaştere divină şi de unirea cu Dumnezeu. Subiectul care „îşi aminteşte de ceruri”(pentru a relua un vers din Lamartine) tinde să revină la intuiţia pe care o are despre divinitate şi căutarea în esoterism, în pătrunderea misterelor şi prin iluminare. Teozofii se sprijină adesea pe gnosă si pe ştiinţele oculte. Printre ei i-am putea cita pe Paracelsus, Jakob Bohme, Swedenborg şi Saint-Martin; dar, deşi îi recunosc pe aceşti mentori, teozofii se referă mai ales la doamna Blavatsky, care a întemeiat, în 1875, mişcarea ce poartă acest nume, la colaboratorul ei, colonelul Olcott, la discipola sa disidentă Annie Besant şi la câţiva alţii, printre care C. Leadbeater.
Teozofii îşi au sediul central la Adyar, aproape de Madras, dar au şi sedii în Europa şi în Statele Unite. Loja unită a teozofilor, care provine din scindarea mişcării, se axează în mod special pe fraternitatea universală.
Reclamându-se din anumite credinţe hinduse, precum karma şi reîncarnarea, teozofii profesează o teologie care conferă fiinţei umane trei corpuri: un corp astral relativ la sentimente, un corp mental, având legătură cu gândirea, şi un corp fizic, continuând senzaţiile. Teozofia dezvoltă o morală pacifistă. Literatura teozofică este foarte vastă. Ea studiază puterile latente şi paranormale ale omului şi caută să pătrundă secretele naturii.

În viziunea occidentală, Tibetul a apărut în mod tradiţional ca un ţinut greu accesibil, însă în acelaşi timp fascinant într-un mod unic. De o factură profund buddhistă în toate aspectele sociale, culturale şi religioase ale vieţii, acesta a fost, până în 1959, dominat de o ierarhie monastică. În viziunea unora, aşa-numita Ţară a Zăpezilor a fost privită ca fiind originea unor misterioase fiinţe supraumane, mahatmas, care, din lăcaşurile lor secrete aflate în munţii Himalaya, oferă o ghidare mistică întregii umanităţi.
Pe măsură ce sursele devin mai numeroase, o viziune mai realistă şi mai complexă ca istoriei şi religiei tibetane capătă contur. Astfel, trebuie reţinute următoarele puncte.
În primul rând, buddhismul în Tibet este reprezentat de mai multe tradiţii, „ordine�? monastice sau şcoli, fiecare dintre ele având câteva trăsături comune, dar care de asemenea şi diferă în aspecte semnificative. De acest lucru trebuie ţinut seamă atunci când sunt consultate mai multe surse, din moment ce istoriografia tradiţională tibetană (care este în mod invariabil o istoriografie religioasă) are tendinţa de a reflecta nişte viziuni mai mult sau mai puţin partizane ale autorilor.
În al doilea rând, buddhismul nu este singura religie care trebuie luată în calcul. Buddhismul a pătruns în Tibet relativ târziu – probabil nu înainte de secolul VIII d. Ch. – şi a reuşit doar gradual să înlocuiască o religie indigenă bine întemeiată deja, care momentan încă este cunoscută doar fragmentar. În plus, începând cu secolul X sau XI, variatele ordine buddhiste au existat paralel unei religii cunoscută sub numele de Bon, care în multe privinţe este aproape indistinctă de buddhism. Bon a reuşit să îşi menţină identitatea până în prezent. Rămâne, de asemenea, o vastă arie de ritualuri şi credinţe care nu sunt nici de factură buddhistă, nici Bon, dar care ar putea fi catalogate drept „religie populară�?. Mai există, de asemenea, şi o redusă minoritate de tibetani musulmani.
În al treilea rând, trebuie reţinut faptul că Tibet este un termen cumva ambiguu. În contextul prezent, acesta poate fi folosit pentru a delimita o anumită arie etnică – ce include şi părţi din India şi Nepal – care împărtăşeşte o cultură şi o limbă comună, tradiţii religioase comune, şi, într-un sens mai extins, care împărtăşeşte o istorie comună. Aşa-numita Regiune Autonomă Tibetană Chineză cuprinde doar părţile vestice şi centrale ale Tibetului, inclusiv capitala Lhassa.
Termenul de lamaism este adesea folosit pentru a denumi religia tibetană. Tibetanii însă obiectează adesea cu privire la acest lucru, deoarece aceasta ar implica faptul că buddhismul în Tibet ar fi cumva diferit faţă de budhismul din alte părţi ale Asiei. Poate fi deci menţionat că termenul lamaism indică rolul important al lama-ului (tib., bla ma), ghidul religios sau expertul în religia tibetană, şi poate fi folosit în aceeaşi măsură atât în buddhism, cât şi în cazul religiei Bon. Cu toate acestea, ca termen ce intenţionează să circumscrie religia tibetană ca întreg, are totuşi limite şi poate duce la interpretări eronate

Academia Esoterica AdAnima pentru Transformare si Cunoastere de Sine isi propune oferirea posibilitatii de raportare autentica la viata si la sine, de a putea fi cat mai mult “noi insine�?, la cel mai bun potential posibil, cat mai corecti si cat mai autentici.

Referintele la relatiile de cuplu si la aspecte sexuale nu constituie o deviere ci o actiune de a corecta si indruma pe un fagas corect, normal si spiritual a celei mai mari energii care anima fiintele din Univers:fortele creatoare.
Acestea constuie cel mai des cauza de cadere a spiritului in materialitate, dar stim ca, datorita caracterului lor neutru, ele pot constitui un aspect normal, autentic si chiar spiritual, daca sunt integrate intr-un mod intelept in viata omului modern.

Cantitatea de informatie este foarte mare si noi vom urmari, in masura posibilitatii sa oferim si stagii de pregatire in directia Trezirii Sufletului si a Cunoasterii de Sine.

Orice legatura intre actiunile noastre si aspectele tipice miscarii New age este exclusa.