Raportul lui Pilat, guvernatorul roman al Iudeii, catre cezarul Tiberiu
Nobile Suverane, Salutare
Cauzele care au provocat acea tulburare din Ierusalim au fost în legătură cu moartea lui Iisus din Nazaret. Evenimentele care au avut loc în provincia mea acum câteva zile au fost de un astfel de caracter, care mă face să vi le raportez în amănunţime, pentru că eu nu voi fi deloc surprins dacă, prin scurgerea timpului, nu se va schimba pînă la urmă cu totul soarta naţiunii noastre; căci se pare că în zilele din urmă zeii au încetat de a mai putea fi invocaţi. Eu, din partea mea, sunt gata să spun: blestemată fie ziua aceea, în care am urmat pe Valerius Gratius la guvernarea Iudeii!
La sosirea mea în Ierusalim am luat în primire sala de judecată şi am poruncit să se facă un ospăţ mare, la care am invitat pe Tetrarhul Galileii, împreună cu Arhiereul şi pe toţi oficianţii lui. La ora anunţată, nici unul din oaspeţi nu s-a arătat. Aceasta a fost o insultă pentru onoarea mea personală.
Mai târziu, după câteva zile, a venit la mine Arhiereul să-şi ceară scuze. Îmbrăcămintea, ca şi purtarea sa, erau grozav de viclene. El pretindea că religia sa îl opreşte pe el şi pe supuşii lui, de a sta la aceeaşi masă cu romanii şi să închine libaţii cu ei. Eu am considerat necesar să primesc această scuză, dar tot cu acea ocazie m-am convins că cuceriţii se declară duşmani ai cuceritorilor şi mi se părea că dintre toate oraşele cucerite, Ierusalimul este cel mai greu de cârmuit. Atât de turbulent este acest popor, încât trăiam mereu cu teama că va izbucni în orice moment o răscoală. Pentru suprimarea ei însă nu aveam decât un singur sutaş şi o mână de soldaţi. Am cerut întăriri de la guvernatorul Siriei, care m-a informat că şi el abia are trupe deajuns pentru a-şi apăra provincia sa. Dorinţa irezistibilă de cucerire, care ne împinge a ne întinde împărăţia dincolo de mijloacele noastre de apărare, mă tem să nu fie cumva o cauză de răsturnare a nobilului nostru guvernământ.
Printre multe veşti ce mi-au venit era însă una, care mă interesa în mod deosebit… Se zicea că a apărut un tânăr în Galileea, predicând, pe un ton blând şi nobil, o altă lege, în numele lui Dumnezeu ce L-a trimis. La început mă temeam ca Acesta să nu fie vreun agitator care să aţâţe poporul contra romanilor, dar, nu după mult timp, temerile mele au fost spulberate. Iisus din Nazaret a vorbit mai mult ca un prieten al romanilor decât al evreilor. Trecând într-o zi pe lângă locul numit Siloam, am văzut acolo o mare adunare de oameni, iar în mijlocul ei am zărit un tânăr care stătea rezemat de un copac şi, plin de o neobişnuită seninătate şi calm, predica mulţimii. Mi s-a spus că Acesta este Iisus. Era tocmai ceea ce, atunci, mă aşteptam cel mai putin să văd, atât de mare era deosebirea între El şi ascultătorii Lui. Părul şi barba Sa aurie îi dădeau o înfăţişare cerească. El părea a fi cam de vreo treizeci de ani. N-am văzut în viaţa mea o privire atât de dulce şi de senină. Ce contrast între El şi ascultătorii Săi, cu bărbile lor negre şi feţele încruntate! Nevoind să-L întrerup prin prezenţa mea, mi-am continuat drumul înainte, dar am făcut semn secretarului meu să se alăture mulţimii şi să asculte ce vorbeşte. Numele secretarului meu este Naulius. El este strănepotul celui care se ocupă de problemele legate de spionaj şi conspiraţie, care s-a ascuns în Etruria, aşteptând pe Catilina.
Naulius este un vechi băştinaş din Iudeea, astfel încât cunoaşte bine limba ebraică. Îmi este foarte devotat şi-l consider vrednic de o deplină încredere.
Intrând în sala de judecată, l-am găsit pe Naulius, care mi-a istorisit cuvintele auzite de la Iisus, la Siloam. El mi-a zis: “Niciodată nu am citit în cărţi sau în lucrările filozofilor ceva ce s-ar putea asemăna predicilor lui Iisus. Unul din evreii răsculători, dintre care sunt atâţia în Ierusalim, L-a întrebat dacă este cu cale a da tribut Cezarului. Iisus i-a răspuns: “Daţi Cezarului, cele ce se cuvin Cezarului şi lui Dumnezeu, cele ce se cuvin lui Dumnezeu”. Tocmai din cauza înţelepciunii Lui eu am îngăduit Nazarineanului libertatea, pentru că era în puterea mea să-L arestez şi să ţi-L trimit, dar aceasta ar fi fost împotriva dreptăţii ce a caracterizat întotdeauna pe romani”.
Omul acesta (Iisus) nu a fost niciodată animat de intenţii ostile sau tendenţioase şi nici nu este răsculător, fapt pentru care eu L-am ocrotit cu protecţia mea, poate necunoscută Lui. El avea libertatea să lucreze, să vorbească, să facă adunări, să ţină predici poporului şi să-şi aleagă ucenici, neâmpiedicat de nici un mandat pretorian. Dacă s-ar întâmpla însă (ferească-ne zeii, aceasta e o presupunere), dacă s-ar întâmpla, zic eu, ca religia strămoşilor noştri să fie înlocuită prin religia lui Iisus, lucrul acesta se va datora acestei nobile toleranţe şi prea mari indulgenţe pe care le îngăduie Roma, În timp ce eu, mizerabilul nenorocit, voi fi fost poate instrumentul pe care creştinii îl numesc providenţă, prin care să vină peste noi această soartă şi acest destin. Dar libertatea aceasta nemărginită, dată lui Iisus, a indignat tare pe evrei; dar nu pe cei săraci, ci pe cei bogaţi şi puternici. Într-adevăr, Iisus era foarte aspru cu cei din urmă şi aceasta a fost pentru mine un bun motiv de a nu tulbura libertatea Nazarineanului.
Fariseilor şi cărturarilor le zicea: “Pui de viperă, voi vă asemănaţi cu mormintele văruite, curate pe dinafară şi pline de spurcăciuni pe dinăuntru”. Alte dăţi El era indignat de îngâmfatele postiri şi acte filantropice ale bogaţilor şi le spunea: “Doi bani ai unei văduve sărace sunt mai preţuiţi înaintea lui Dumnezeu decât darurile voastre bogate, care nu sunt din dragoste şi făcute cu umilinţă…”
În fiecare zi se făceau plângeri la sala de judecată împotriva abuzurilor evreilor. Eram informat că în curând vreo nenorocire i se va întâmpla acestui om. Căci nu va fi pentru întâia oară când Ierusalimul va ajunge să-şi omoare cu pietre pe cei care erau numiţi de ei profeţi. Şi mai ştiam că dacă pretorul le va refuza plângerea, ei vor face apel la autoritatea Cezarului!
Hotărârea mea a fost aprobată de Senat şi chiar mi s-a promis o mărire a numărului de soldaţi după terminarea războiului cu parţii, fiindcă altfel nu eram în stare să fac faţă răscoalei. M-am hotărât apoi să iau o măsură, care promitea să restabilească liniştea în oraş, fără a supune pretorul la concesii umilitoare.
Am scris lui Iisus, invitându-L la o convorbire cu mine, în sala de judecată şi El a venit. Precum ştiţi, în vinele mele curge sânge de spaniol, amestecat cu sânge de roman, care nu cunoaşte frica şi nu e supus emoţiilor.
Tocmai mă plimbam prin curtea mea, când Nazarineanul apăru şi când am dat ochii cu El, mi s-a părut că o mână de fier mi-a legat picioarele de pământ şi tremuram ca un vinovat, deşi Nazarineanul era calm şi liniştit, întocmai ca un nevinovat. Când a venit la mine, S-a oprit deodată şi, ca printr-un semn, părea că-mi zice: "Iată-mă, am sosit".
Câtva timp pot spune că am rămas încremenit, privind cu admiraţie, respect şi cu oarecare frică la trăsăturile figurii acestui om, ce îmi păreau parcă supranaturale, pentru că El avea o înfăţişare cu totul necunoscută numeroşilor noştri pictori, care au dat forme şi figuri de tot felul de zei şi eroi.
Iisuse, i-am zis în cele din urmă, şi limba mea aproape că gângăvea... Iisuse din Nazaret, eu ţi-am lăsat trei ani de zile o mare libertate de vorbire şi mărturisesc că rău nu-mi pare. Cuvintele tale sunt ale unui om învăţat. Nu ştiu dacă tu ai citit pe Socrate sau Platon, dar un lucru îţi spun, că în predicile tale se află o simplitate maiestuoasă, care te ridică mult deasupra acestor filosofi. Împăratul este informat despre tine şi eu, umilul său reprezentant în această comunitate (a lui Israel), sunt foarte fericit că ţi-am îngăduit această libertate, de care te bucuri şi eşti atât de vrednic. Totuşi, nu pot să-ţi ascund şi să nu recunosc că predicile tale au stârnit mari şi puternice duşmănii împotriva ta. Nici aceasta nu e de mirare: Socrate şi-a avut duşmanii săi şi a căzut victima urii lor. Ai tăi sunt, fără îndoială, aprinşi contra ta din pricina libertăţii pe care ţi-o dau. Unii chiar mă învinuiesc de a fi în strânsă legătură şi înţelegere cu tine, cu scopul ascuns de a-i deposeda pe evrei de dramul de putere ce-l mai au de la romani. Rugămintea mea, căci nu vreau să zic porunca mea, este ca tu să fii pe viitor mai prevăzător şi să te fereşti de a leza mândria duşmanilor tăi, ca nu cumva să se răscoale poporul acesta prost împotriva ta şi atunci să mă silească pe mine să întrebuinţez mijloacele justiţiei.
Nazarineanul a răspuns atunci liniştit: "Prinţ al pământului, cuvintele tale nu izvorăsc din adevărata înţelepciune. Spune furtunii atunci când se dezlănţuie: Stai în mijlocul muntelui, căci altfel vei dezrădăcina copacii din vale. Numai singurul Dumnezeu cunoaşte încotro merge furtuna. Eu la rândul meu trebuie să mă supun legilor Creatorului. Adevăr îţi zic ţie, înainte de a înflori rozele Saronului, sângele Celui Drept va fi vărsat", a adăugat El. Eu i-am zis: "Tu eşti mai preţios pentru mine, datorită înţelepciunii tale, decât toţi aceşti tulburători ai ordinii şi îngâmfaţii de farisei, care abuzează de libertatea dată lor de romani şi complotează împotriva Cezarului, făcându-ne să stăm într-o frică continuă, aceşti mizerabili turbulenţi. Ei cred că eu nu cunosc că lupul din pădure se îmbracă uneori în lână şi piei de oi. Eu tocmai de aceea îţi spun că te voi apăra faţă de ei. Şi să ştii că palatul meu de justiţie este oricând deschis ţie pentru scăpare". Cu o mare detaşare clătinându-şi capul, cu un gest ce exprima har divin şi însoţindu-L de un zâmbet sublim, Iisus mi-a răspuns:
"Când ziua aceea va fi sosit, nu va fi loc de scăpare pentru Fiul Omului nici sub pământ". "Împărăţia Celui Drept este acolo!", zise El arătând cu degetul spre cer. "Ceea ce este scris în cărţile profeţilor trebuie până la urmă să se împlinească".
"Tânărule, i-am spus eu pe un ton prietenos, tu mă obligi ca simpla mea rugăminte să o schimb în poruncă? Siguranţa provinciei, care este încredinţată sarcinilor mele, cere obligatoriu aceasta. Trebuie să arăţi mai multă moderaţie în predicile tale. Nu vătăma cu ele pe alţii, aceasta mă văd silit să-ţi poruncesc acum. Fericirea să te însoţească! Mergi în pace!"
"Prinţ al pământului", a răspuns Iisus, "eu n-am venit ca să aduc în lume război, ci pace, iubire şi bunăvoinţă. Eu m-am născut în aceeaşi zi în care Cezar a dat pace lumii romane. Prigonirea aceasta nu este de la tine. Eu ştiu că ea urmează să vină de la alţii şi o voi întâmpina în deplină supunere faţă de voinţa Tatălui meu, care totdeauna mi-a arătat calea. De aceea, ia aminte şi stăpâneşte-ţi puţin înţelepciunea ta lumească, căci nu este în pute rea ta de a aresta victima de la picioarele altarului de ispăşire".
După aceste cuvinte El a dispărut, ca un nor luminos după perdelele Pretoriului. Duşmanii lui Iisus s-au adresat în cele din urmă lui Irod, care pe atunci domnea în Galileea, pentru a se răzbuna pe Nazarinean. Dacă Irod ar fi acţionat după propria lui înclinaţie în această privinţă, el ar fi ordonat osânda la moarte a lui Iisus. Însă el, deşi era mândru de autoritatea domniei sale, se temea să nu săvârşească o faptă ce putea să-i nimicească influenţa în faţa Senatului Roman. Într-o zi, Irod veni la mine în pretoriu. Când s-a ridicat să plece, după câteva cuvinte neânsemnate, m-a întrebat ce părere am eu despre Iisus Nazarineanul. Eu i-am răspuns că, după părerea mea, Iisus este un filosof mare, după cum unele naţiuni mari adesea produc. Şi că învăţăturile Sale cu nici un chip nu sunt eretice sau primejdioase, iar Roma este dispusă a-i îngădui toată libertatea de a vorbi şi la aceasta este îndreptăţit prin faptele Sale. Irod a surâs cu ironie şi, salutându-mă cu un respect prefăcut, s-a depărtat.
Se apropia marea sărbătoare a evreilor; conducătorii religioşi plănuiau să se folosească de această ocazie şi de surescitarea populară, ce ia naştere întotdeauna la sărbătoarea Paştelor. Oraşul era plin de oameni turbulenţi, care doreau moartea Nazarineanului.
Spionii mei mi-au raportat că arhiereii şi fariseii întrebuinţează tezaurul templului ca să mituiască poporul. Primejdia creştea cu fiecare oră. Un sutaş roman a fost insultat. Am scris atunci prefectului Siriei să-mi trimită imediat o sută de soldaţi de infanterie şi tot atâţia de cavalerie, iar el a refuzat să-mi trimită. M-am văzut atunci rămas singur, numai cu o mână de soldaţi (nişte păzitori îmbătrâniţi şi neputinc ioşi), în mijlocul unui oraş răsculat, incapabil de a reprima răscoala şi fiind astfel silit să o tolerez. Răsculaţii au pus chiar ei mâna pe Iisus şi, cu toate că simţeau că nu au de ce să se teamă de Pretoriu, crezându-mă alături de conducătorii lor în privinţa aceasta, au continuat să strige: "Răstigneşte-L!"
Trei partide se uniseră împotriva lui Iisus: irodienii, saducheii şi fariseii. Conduita saducheilor era dictată de două motive: îl urau pe Iisus şi doreau să scape de jugul roman. Ei n-au putut uita niciodată intrarea mea în sfântul lor oraş cu steaguri care purtau chipul Împăratului Romei; cu toate că eu am făcut această mare greşeală din ignoranţă, totuşi, în ochii lor profanarea nu s-a micşorat. În plus, îi mai nemulţumea şi propunerea mea de a întrebuinţa tezaurul templului pentru ridicarea de clădiri publice. Din cauza acestei propuneri, ei erau plini de amărăciune.
Fariseii erau duşmanii pe faţă ai lui Iisus şi nu le păsa mult de guvernul nostru. Ei au fost siliţi să înghită trei ani şi jumătate cuvântările amare pe care Nazarineanul le arunca în faţa lor, în public, oriunde se ducea; fiind prea slabi şi nehotărâţi şi neavând curajul de a lua singuri măsurile dorite, au fost foarte bucuroşi de a se uni cu irodienii şi saducheii. Pe lângă cele trei partide, eu mai aveam de luptat şi împotriva unei populaţii îndârjite, întotdeauna gata de a se alătura la răscoala lor şi de a se folosi de confuzia şi de neânţelegerea ce rezultă din aceasta.
În felul acesta Iisus a fost târât înaintea Arhiereului şi condamnat la moarte. Cu această ocazie, Arhiereul Caiafa a săvârşit umilul fapt de supunere. El a trimis prizonierul la mine, ca să pronunţ eu osânda definitivă asupra Lui. Eu i-am răspuns că deoarece Iisus este galileean, afacerea cade sub jurisprudenţa lui Irod şi am poruncit să-L trimită la el. Acel tetrarh viclean şi-a mărturisit umilinţa şi, pretextând că avea respect faţă de mine, prin Sutaşul Cezarului mi-a încredinţat mie soarta acestui om. Îndată palatul meu a luat înfăţişarea unei cetăţi ocupate. Fiecare clipă sporea numărul turbulenţilor. Ierusalimul era inundat de populaţia adunată de prin munţii Nazaretului. Părea că toată Iudeea se afla în Ierusalim.
Eu îmi luasem de soţie o tânără fecioară dintre gali, care deja avusese nişte previziuni ale viitorului. Plângând, ea s-a aruncat la picioarele mele şi mi-a zis: "Păzeşte-te! Să nu te atingi de omul Acesta, pentru că El e sfânt. Noaptea trecută L-am văzut în vis. El umbla pe deasupra apelor. El zbura pe aripile vântului. Vorbea furtunilor şi peştilor mării şi toate erau supuse Lui. Chiar râul de pe muntele Kidron curgea plin de sânge.
Statuile Cezarului erau pline de murdăria Golgotei. Catapetesmele dinăuntrul templului s-au dărâmat şi soarele s-a întunecat, ca îmbrăcat în doliu. O, Pilate! Rău mare te aşteaptă dacă nu vei asculta de sfaturile soţiei tale. Ţine minte ce se spune în Senatul Roman: <>”.
În acest timp treptele de marmură gemeau sub greutatea mulţimii, iar Nazarineanul era adus iar la mine. Eu am pornit spre sala de judecată, urmat de garda mea. Pe un ton aspru am întrebat poporul:
- Ce vreţi?
- Moartea Nazarineanului, a fost răspunsul.
- Pentru care crimă?
- El a hulit pe Dumnezeu Şi a prezis dărâmarea templului. El se numeşte pe sine Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Regele Iudeilor.
Eu le-am răspuns:
– Justiţia romană nu pedepseşte astfel de fapte cu moartea!
– Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! izbucni însă cu multă putere strigătul unit al mulţimii. Strigătele gloatei înfuriate zguduiau palatul din temelie. În mijlocul acestei zarve nemaipomenite nu era decât un singur om liniştit şi calm. Acesta era Iisus din Nazaret.
După mai multe sforţări – fără vreun rezultat – de a-L scăpa de furia acestor persecutori înverşunaţi, am luat o măsură care, pentru un moment, mi s-a părut că v-a servi să-i scap viaţa: am dat poruncă să fie biciuit, apoi, cerând un lighean, m-am spălat pe mâini în faţa mulţimii, arătând astfel dezaprobarea mea faţă de acest act. În zadar! Mizerabilii nu se considerau mulţumiţi decât cu viaţa Lui.
În desele noastre tulburări civile am fost de mai multe ori martor al furiei mulţimii, dar din toate câte am văzut, nimic nu se poate asemăna cu aceasta despre care vă scriu acum. În adevăr, s-ar putea spune că toate spiritele rele din ţinuturile infernului se strânseseră atunci în Ierusalim.
Mulţimea părea că nu mai umblă pe picioare; se purtau pe sus, urlând, ca valurile unei mări înfuriate! O mare neastâmpărată era de la porţile Pretoriului până la muntele Sion, cu strigăte, fluierături, cum nu s-au mai auzit vreodată în istoria romanilor. Ziua s-a întunecat, ca un amurg asemenea celui văzut la moartea lui Iuliu Cezar cel mare, care s-a întâmplat tot aşa, pe la mijlocul lui martie.
Eu, guvernatorul provinciei răsculate, stăteam rezemat de o coloană a palatului meu, gândindu-mă la înfricoşătorul act al acestor demoni cruzi, care târau spre execuţie pe nevinovatul Nazarinean. Toţi dispăruseră din jurul meu; Ierusalimul scosese afară pe toţi locuitorii săi, care se înşirau pe drumul funebru ce conduce spre Gemonica (Golgota). Un aer de jale şi întristare mă acapara. Garda mea însoţise pe condamnat, iar sutaşul, pentru a arăta o umbră de putere, se străduia să facă ordine. Eram lăsat singur şi cu inima zdrobită mă gândeam că ceea ce se petrecea în momentul acesta stătea mai mult în puterea zeilor decât a omului. Deodată se auzi un mare strigăt, ce venea de pe Golgota, care părea că este adus de vânt şi care anunţa o agonie pe care nici o ureche omenească n-a mai auzit-o niciodată.
Nori întunecoşi s-au coborât şi au acoperit aripa templului şi, aşezându-se deasupra oraşului, l-au acoperit ca un văl. Atât de înfricoşătoare erau semnele care s-au văzut, atât în ceruri, cât şi pe pământ, încât se zice că Dionisie Areopagitul ar fi exclamat: “Sau autorul naturii suferă, sau chiar universul se sfâşie”.
Către ceasul dintâi al nopţii mi-am luat mantaua pe mine şi am pornit pe jos în oraş, spre porţile Golgotei. Jertfa era consumată, mulţimea se întorcea în cetate, dar de fapt tot agitată, posomorâtă, cu feţele întunecate şi disperate. Mulţi erau cuprinşi de frică şi remuşcare pentru cele ce văzuseră. De asemenea, eu am observat mica mea trupă de ostaşi trecând mâhniţi şi chiar purtătorul steagului îşi învăluise capul în semn de întristare. Am auzit un ostaş murmurând cuvinte străine, pe care eu nu le-am înţeles. Ici şi colo se vedeau grupuri de bărbaţi şi femei adunaţi; când aruncau privirea pe muntele Calvarului, rămâneau nemişcaţi, ca în aşteptarea vreunei alte minuni a naturii.
M-am întors la pretoriu, întristat şi plin de gânduri care mă frământau. Urcându-mă pe trepte, am remarcat că încă se puteau vedea stropi de sânge, care cursese de la Nazarinean. După un timp a venit la mine un bătrân, cu un grup de femei plângând. Ele au rămas la poartă, iar el s-a aruncat la picioarele mele, plângând plin de amar. Este foarte tulburător să vezi un om bătrân plângând. L-am întrebat ce vrea. El mi-a zis: “Eu sunt Iosif din Arimateea; am venit să cer de la tine îngăduinţa de a-L îngropa pe Iisus din Nazaret”. I-am zis: “Cerinţa ta se va împlini”. Atunci i-am poruncit lui Naulius să ia cu sine ostaşi şi să supravegheze înmormântarea.
După câteva zile, mormântul a fost găsit gol. Ucenicii Săi au vestit în toată provincia că Iisus S-a sculat din morţi, după cum El a prezis.
Îmi rămăsese o singură datorie: să fac cunoscut Împăratului această întâmplare dezgustătoare. Chiar în noaptea ce a urmat catastrofei neaşteptate am început să fac acest raport. Spre ziuă am auzit un sunet de pe Calvar, intonând aria Dianei, care a ajuns la urechile mele. Aruncându-mi privirea spre poarta Cezarului, am văzut apropiindu-se o trupă de soldaţi şi am auzit sunetul trâmbiţei, care intona marşul Cezarului.
Erau întăririle ce mi se făgăduiseră, cei două mii de ostaşi aleşi care, pentru a-şi grăbi sosirea, călătoriseră toată noaptea.
“A fost hotărât de soartă”, strigai eu, frângându-mi mâinile, “ca marea nelegiuire să fie săvârşită şi ca trupele ce trebuiau să împiedice răscoala de ieri, să sosească astăzi! Soartă crudă! Cum îţi baţi joc de muritori!” Era prea adevărat ce a strigat Nazarinean ul de pe cruce: “S-a săvârşit”.
Acesta este cuprinsul raportului! Şi rămân al Majestăţii Voastre supus, cu respect şi smerenie,
Guvernatorul Ponţiu Pilat
Făcut în Ierusalim în a 28-a zi a lunii martie (4147 de la creaţiune).
Acest document a fost găsit de un student german în bibliotecile Vaticanului, dar, la început, nu l-a considerat atât de important încât să-l copieze. După câţiva ani însă, el i-a povestit lui W.D.Mahan despre raport, care, simţind o mare dorinţă de a intra în posesia acestuia, a scris fostului student german, întors între timp ca profesor în Westfalia (Germania) şi rugându-l să obţină o copie a acestui preţios document prin cunoscuţii săi de la Vatican. Profesorul german a intervenit prin preotul Freilinghausen, şeful de protocol al Vaticanului, care i-a procurat o traducere engleză a raportului şi a trimis-o doritorului.
Abheda yogaYoga in Life - Abheda Yoga from Leonard Radutz on Vimeo.
Societatea Academica AdAnima pentru Transformare si Cunoastere de Sine este membra in Federatia de Yoga din Romania.
Societatea Academica Adanima organizeaza conferinte cu diferite teme esoterice și cursuri regulate de yoga nondualistă practica Abheda Yoga. ................................... The Academic Society AdAnima is organizing conferencing and regular courses Practical nondualist Abheda Yoga. Watch live video from adanima on Justin.tv 
Inscrieri se fac, atat la sala cat si la telefonul 0788-377773 sau email-ul [email protected]. Persoanele din alte localități pot participa la conferinte on-line (http://www.justin.tv/adanima). ............................................................................................................................................................................................................. 