I
IDA = Nadi prin care circula energia subtila (-) receptiva, lunara,
feminina
ILUMINARE =
INDRIYA(S) = organele de simt: mirosul, gustul, vederea, pipaitul,
auzul impreuna cu cele cinci organe functionale: organele de
eliminare, organele de reproducere, picioarele, miinile, vocea.
INDRIYAJAYA = control al simturilor
INDRIYANAM = al simturilor
INDRIYESU = in organele simturilor
INDRYAJAYA = stapinire deplina asupra organelor de simt
INTUITIE =
ISHITVA = capacitatea paranormala de a crea si de a distruge dupa
vointa nu conteaza ce in cele 3 Lumi fundamentale
ISHVARA = Dumnezeu (stapin, sau cel care domneste asupra
Macrocosmosului)
ISHWARAPRANIDHANA = SADHANA completa pentru omul obisnuit;
supunerea completa sau daruire deplina de sine lui Dumnezeu
ISTADEVATA = model divin la care ne raportam cu predilectie, ideal
spiritual ales. Yoghinul care are nevoie de un obiect sau fiinta
concreta asupra careia sa-si focalizeze adoratia si iubirea sa,
cauta un anumit ideal divin ce exista (de exemplu SHIVA) si isi
concentreaza intreaga sa adoratie si atentie asupra lui. Acest
ideal divin poate sa fie o manifestare particulara a lui DUMNEZEU,
un sfint, un mare yoghin, un AVATAR, sau orice alt aspect divin (de
exemplu, IUBIREA lui DUMNEZEU) care il atrage foarte mult.
ITARETARADHYASAT = din cauza suprapunerii mentale
ITARATRA = in afara acestei stari
ITARESAM = altele; a altora
ITI = astfel; aceasta e tot; sfirsit; aceasta e totul
IVA = la fel; ca si cum; ca si cind; ca si

IDEAL = (prin raportare antinomica la real, in sens general)
reflectare perfecta a ceea ce exista in lumile superioare
invizibile si este perfect, IDEALUL este, mai ales, considerat un
model a ceea ce ar trebui sa fie cel mai inalt grad de desavirsire
ce exprima frumusetea si armonia divina si care poate fi atins
intr-un domeniu dat. Idealul, ca model divin, apare ca scop, ca
tinta ce urmeaza a fi atinsa, dupa cum el poate fi si o proiectie
imaginara in trecut a unor aspiratii si interese ale prezentului.
Fiind prin aspiratie determinat, idealul nu este un simplu reflex
pasiv al realului ci are un rol activ in actiunea asupra acestuia,
avind o functie mobilizatoare. Originea oricarui fel de ideal este
legata de procesul complex al distingerii dintre gindul elevat
(inspirat, sublim) si fapta, de dobindire de catre om a capacitatii
de a-si reprezenta mintal, transfigurat si extatic realul
spiritual, sublim, DIVIN, de adecvare a acestuia la realitate, ceea
ce presupune capacitatea de a actiona pornind de la un scop
(distinctia dintre arhitect si albina consta tocmai in capacitatea
celui dintii de a-si imagina creator, ideal, actiunea viitoare, de
a cladi in conformitate cu un plan, cu un proiect). Idealul, in
general, nu este doar de natura rationala, logica si in acest sens
el se deosebeste de idee, incluzind o reprezentare subtila,
sublima, concret-senzoriala, de obicei colorata si afectiv (Kant
spunea ca “idealul e reprezentarea sublima a unei fiinte
particulare adecvata unei idei”).
Idealul se deosebeste si de adevar in sensul ca cel de-al
doilea priveste mai ales realitatea si lumea asa cum este si ca
anticiparile pot fi adesea si false sau irealizabile, ca in cazul
utopiilor. Idealul este intr-un sens o valoare dar intr-altul el
este doar modelul acesteia, urmind sa calauzeasca procesul de
creatie axiologica si sa devina criteriul principal de valorizare.
Idealul launtric trebuie sa fie intr-o strinsa relatie cu
idealul DIVIN in toata complexitatea formelor acestuia (filosofic,
spiritual, cognitiv si religios). In opera nu apar idealuri in
genere iar diferitele sale forme nu se prezinta ca atare ci topite
in insasi substanta artistului. In realitate, idealul artistic nu
ramine neutru ci include, in modalitate specifica, uneori dupa o
prelucrare sensibila, sensurile esentiale ale acestora, astfel
incit in mod mediat, el exprima anumite atitudini si determina
sensul creatiilor respective in contextul spiritual de ansamblu.
Idealul estetic este o reprezentare cu sens apreciativ sau
normativ a ceea ce, respectiv, este sau trebuie sa fie frumos sau
urit, agreabil sau dezagreabil, placut sau neplacut. El exista
concretizat in valori estetice deja existente. Idealul estetic este
un model imaginativ in care concret-sensibilul se imbina in
diferite proportii cu afectivul si rationalul, in care viziunea
realului este plenar transfigurata si spiritualizata, marcata de
patosul uman subiectiv inclus in atitudinea estetica, dar si de
determinarea cosmica obiectiva. El nu trebuie deci inteles ca o
schema conceptuala rigida care ar calauzi creatia, precum ipoteza
in stiinta ci ca o esenta arhetipala ultima a realitatii DIVINE din
care s-ar naste toate dupa cum considera Hegel. Surprinzind
specificul idealului estetic, recunoscind chiar variabilitatea sa,
Hegel va rasturna raportul real, conferindu-i in spiritul
idealismului absolut, caracterul determinant (ideea de frumos este
dupa el “o totalitate de diferente esentiale, diferente care
trebuie sa iasa la iveala ca atare si sa se realizeze. In ansambul
lor le putem numi forme particulare ale artei ca dezvoltare a ceea
ce rezida in conceptul idealului si parvine la existenta prin
intermediul artei. Prin urmare, generalitatea reprezentarii
artistice nu este determinata aici din exterior, ci in ea insasi
prin propriu ei concept”).
In viziunea idealista, idealul este rezultatul experientei
sublime, particulare, individuale, care exprima o legatura cu
realitatea DIVINA. Realitatea structurii sale face ca idealul
frumosului sa fie in acelasi timp spontan si constient, relativ si
absolut, concret-DIVIN si general-uman, stabil sau dinamic,
existent sau dorit, proiectie in trecut sau anticipare imaginativa,
practica artistica indeosebi subliniind cu precadere una sau alta
dintre trasaturile sale polare. Specific evocarii frumosului este
in genere o pondere mare a spontaneitatii dar si aspiratia catre
universalitate si DIVIN, straduinta de a surprinde in esenta umana
ceea ce este general, caracterul sugestiv si expresiv al
reprezentarii dar si faptul ca ea semnifica realul DIVIN si are
forta uriasa de influentare asupra sensibilitatii. Trasatura
principala a evocarii frumosului o constituie caracterul
esentializator expresiv, faptul ca aceasta tinde spre o selectie a
idealului de diferite tipuri pe care le exprima sintetic. In acest
sens, idealul frumosului e un fel de ideal al idealurilor, ceea ce
il impune cu o forta superioara constiintei.

IDEATIE = In YOGA, aceasta este un proces subtil de rezonanta
cu Mentalul DIVIN Macrocosmic prin care se produce formarea ideilor
si a conceptelor, precum si inlantuirea sistematica a acestora
intr-o conceptie despre lume si cunoastere care va genera fenomene
predominante de rezonanta cu anumite planuri ale manifestarii
Macrocosmice.

IDEE (gr. eidos sau idea, derivate din idein “aspect
exterior”, “forma vizibila”). Tot ceea ce apare sau se constituie
in mintea oamenilor ca produs al activitatii de gindire. Adeseori
IDEEA poate fi o banala parere sau conceptie personala, care
comporta un mare grad de subiectivitate. In conceptia yoghina,
ideea poate fi o solutie posibila pentru o problema teoretica sau
practica. Pentru yoghini, ideea este un produs reflectoriu specific
cunoasterii discursiv-rationale, diferit din punct de vedere
cognitiv de produsele cunoasterii perceptiv-senzoriale, dar
constituit intr-o anumita masura pe baza acestora. In acest sens,
ideea este sinonoma cu notiunea sau conceptul.
In concluzie, putem spune ca ideea este o reflectare mentala
cu un continut general realizata in forma abstracta. Uneori
notiunea de IDEE se foloseste si cu intelesul de reprezentare sau
interpretare a unei senzatii. In YOGA, ideea este uneori corelata
cu imaginea intuitiva si are mai mult un continut de gind, notiune,
concept, concluzie, solutie. Intrucit ideea exprima si actul
mental, intelectual, intentia, proiectul, se accepta o deosebire a
conceptului raportat la realitate, a unitatii dintre concept si
realitate. Ideea este “coincidenta (REZONANTA perfecta sau acordul)
conceptului cu obiectivitatea”. Teza despre idei innascute, de
origine platoniciana, a fost de mult timp confirmata de YOGHINI.
Toate ideile sint dobindite si formate prin rezonanta cu mentalul
MACROCOSMIC. Omul se distinge prin capacitatea sa ca, pe baza
cunostintelor acumulate si prin recombinarea lor, sa formuleze noi
idei.

IDEE-FORTA = expresie folosita de YOGHINI, semnificind
proprietatile dinamice ale ideii de a actiona in anumite conditii
ca forta. In sens individual, ideea-forta se identifica cu
convingerile, idealurile, principiile, deci acele idei ce sint
valori puternic ancorate emotional. La nivel social, sint idei
forta valorile ideologice. YOGA a exprimat cu intelepciune
situatia: de indata ce catalizeaza, dinamizeaza si angreneaza un
numar mare de fiinte umane, o idee puternica devine o veritabila
forta ULUITOARE.

IDEI INNASCUTE (teoria ideilor innascute) = Teorie YOGHINA
potrivit careia in constiinta omului ar exista de la nastere,
independent de experienta sau transcedental, preexistente, anumite
idei (de exemplu, ideea de numar, de miscare, de intindere, de
iubire etc.). Teoria ideilor innascute a fost sustinuta sub
diferite forme chiar si de Platon, Descartes si de alti filosofi.

IMAGINATIE = Proces psihic secundar, solidar si analog cu
gindirea, de operare cu imagini mintale, de combinare sau
constructie imagistica purtind asupra realului, posibilului,
viitorului si tinzind spre producerea noului in forma unor
reconstituiri intuitive, a unor “tablouri” mintale, planuri iconice
(vizuale) sau proiecte. YOGA o caracterizeaza ca “facultatea de a
reprezenta in mod viu obiectele sau facultatea de a inventa, de a
concepe”. Psihologii definesc imaginatia ca “proprietatea pe care
o au imaginile de a se asambla in combinatii noi”. In conceptia
YOGA, imaginatia nu mai este referita la actul elementar al
reprezentarii reproductive, deci la fixarea si evocarea vie a unei
experiente in forma imaginilor, ci este delimitata ca proces si
produs al restructurarii experientei, al depasirii ei prin imagini
noi ce nu apartin memoriei, desi intotdeauna intr-o mare masura
memoria este rezervorul imaginatiei. Chiar atunci cind imaginatia
reconstituie un real, pe baza unor descrieri verbale si a altor
indicatori indirecti, ea nu se confunda cu amintirea concreta
intrucit nu rezulta dintr-o perceptie ci este o reconstructie, noua
cel putin pentru subiect. Prin imaginatie, noi abandonam cursul
ordinar al lucrurilor. A percepe si a imagina sint tot asa de
antitetice ca prezenta si absenta. Prin “dinamism evocator” si prin
faptul ca urzeala imagistica, la care se ajunge, nu este traita ca
un eveniment, ce face parte din experienta subiectului,
constructiile de imaginatie se deosebesc de amintiri. Acestea sint
intotdeauna retrospective pe cind compozitiile imaginatiei sint
prospective sau atemporale. In ordinea transformarii reconstitutive
sau constructive, imaginatia este paralela cu inteligenta, intrucit
poarta asupra unui necunoscut pe care il depaseste compensator sau
anticiptiv.
Imaginatia este, in acest sens, al depasirii realului, sinonim
cu fantezia. In actul creator, imaginatia si inteligenta se
coreleaza strins. TANTRA YOGA considera ca fantezia serveste la
extinderea si completarea realului deoarece ofera noi contacte prin
trezire si amplificarea REZONANTEI cu anumite lumi paralele
subtile. Originea imaginatiei rezida in diferitele activitati din
care se extrag scheme transformative, ce vor sluji mintii pentru a
transforma datele experientei sub impulsul unor dorinte si in
raport cu un scop. Este un atribut specific uman, capacitatea de a
construi initial in minte si apoi a transpune in practica. La acest
nivel, al “operarii cu imagini”, imaginatia se dezvolta ca o forma
aparte a inteligentei, depinzind de interiorizarea actiunilor
materiale, de constituirea gruparilor si grupurilor operationale,
de implicarea unor operatori care, pot avea functie de
“vehiculatori” ai imaginilor, raminind insa disimulati, in
“spatele” lor, iar nu evidenti ca in cazul gindirii abstracte.
Exista o gindire concreta prin imagini figurale, dotate cu valente
conceptuale. S-a adoptat denumirea de imaginatie conceptuala pentru
o formatiune cu o evolutie inversa celei ce este denumita “concept
figural”. Acesta tendinta de identificare a ideii si imaginii nu se
poate insa implini decit in cazul cunoasterii lor si relatiilor
geometrice. In rest, imaginea ca formatiune continua si compacta,
structurata spatial, ramine deosebita de ideea abstracta. Nu este
insa posibila decit in faze foarte inalte de YOGA o gindire care sa
nu implice imagini, extrase din experienta senzoriala sau derivate
din constructii abstracte, ca ilustrari, concretizari ale acestora.
Gindirea logica si imaginatia, dupa cum observa yoghinii, sint
complementare si, sub anumite aspecte, solidare pina la
identificare. Totusi, nu exista suficiente argumente pentru a
dizolva totdeauna, complet imaginatia in gindire. Faptul ca
imaginatia evoluata implica si simbolismul, iar imaginile sint,
uneori, descompuse prin abstractizari reflectante si reconstituite
pe baza de scheme logice, nu justifica ignorarea faptului ca in
timp ce gindirea tinde spre polarizarea conceptuala, spre
constructia ideationala, teoretica, avind ca modalitate definitorie
rationamentul, imaginatia tinde spre o plenitudine intuitiva,
mentala, spre constructii similisenzoriale complexe si intuitive,
eliberate de orice reglementare (fantezia transforma imposibilul in
posibil ideal), forma definitorie a imaginatiei fiind combinatorica
nestinjenita, ce duce la proiectul imaginar, la un construct dotat
in plan mental cu concretitudinea realului, oricit ar fi acesta de
indepartat de datele obiective.
Yoghinii au observat insa de mii de ani ca procesele
imaginative produc fenomene de rezonanta cu anumite energii subtile
din MACROCOSMOS. Gindirea opereaza mai mult pe verticala inductiv-
deductiva in timp ce imaginatia se deplaseaza pe orizontala situata
la un anumit nivel intre concretul perceptiv si abstractul logic,
operind de predilectie prin analogie si transpozitie. Desigur,
imaginatia poate uza de toate schemele operationale ale gindirii
logice dar in acest fel ea ramine o speta concreta a acesteia in
timp ce specific imaginatiei sint operatii ce ar putea fi
considerate ca paralogice, prezentind o varietate si o mobilitate
exceptionale.
De la modelul asocierii-disocierii, al analogiei si metaforei,
yoghinii au relevat in operativitatea imaginativa forme tot mai
complexe si variate, implicind reorganizari de structura, centrari
tematice in ordinea interactiunii dintre subiect si lumea sa,
imitatii, identificari, condensari, deplasari, simbolizari etc.,
toate pornind de la conceperea imaginatiei ca fiind procesul psihic
cel mai strins corelat cu toate celelalte procese psihice si ca
exprimind fidel dinamica personalitatii. Tehnicile proiective YOGA
catalizeaza dinamica personalitatii prin intermediul productiilor
imaginative (care genereaza fenomene de rezonanta cu anumite
energii subtile, benefice din MACROCOSMOS) si permit o explorare
nemijlocita a imaginatiei.
Schematizind, gindirea corecteaza aglutinarile si sincretismul
imaginativ, iar imaginatia, prin bogatia ei, suplineste lipsa de
materie si de dinamism a gindirii. Forta prolifica a evocarii
imaginative nu se explica numai prin polivalenta imaginilor,
fiecare din ele prezentind o multitudine de insusiri, fiecare
insusire devenind un punct de contact sau de corespondenta cu
altele. Filiatia si metamorfozele imaginative trebuie puse in
legatura si cu alte caracteristici ale imaginii, care insa, la
rindul lor, nu sint explicabile decit in contextul intregului
sistem psihic uman.
Caracteristica esentiala a imaginii mintale este un anumit mod
pe care-l are obiectul de a fi absent in insusi sinul prezentei
sale. Aici intervine o sinteza a timpurilor si o coordonare a lor.
Rolul deosebit al imaginatiei in situarea exacta in timp se
datoreste facultatii speciale a acesteia de a acumula si a
reconstitui timpurile.
Functia principala a imaginatiei este “prepararea viitorului”.
In perceptie obiectul este “intilnit” de constiinta, pe cind in
imaginatie constiinta este aceea care isi “da un obiect”. Aceasta
constructie a irealului printr-un real mintal cvasiconcret implica
colaborarea psihicului in totalitatea sa si are ca ax generator
interactiunea dintre afectiv si cognitiv. In aceasta privinta, cea
mai importanta particularitate este izomorfismul, concordanta,
congruenta dintre dinamica afectiva si urzeala imaginativa sau mai
bine zis continutul imaginat. Ne explicam aceasta corespondenta sau
echivalenta prin aceea ca in imaginatie se exprima nu numai
segmentul energizor, ci si segmentul directional al motivelor.
Interesele isi recruteaza perpetuu, imaginativ, obiectele lor.
Constructele imaginate sint de cele mai multe ori propriomotivate.
Starile de expectanta genereaza imagini corespunzatoare. In plan
imaginativ apar si genereaza rezonante specifice obiectele si
evenimentele corespunzatoare dorintei, sperantei, invidiei,
dragostei, urii, geloziei, fricii, grijii, recunostintei sau
razbunarii, multumirii sau nemultumirii, placerii sau neplacerii,
succesului sau insuccesului. Socurile emotionale pot genera
fantasme, viziuni cvasionirice si cvasihalucinatorii. S-a constatat
si o corespondenta de ritmuri intre imaginatie si afectivitate:
faza de exaltare a sentimentului corespunde fazei de imaginatie
constructiva, faza de depresiune emotiva, fazei de imaginatie
destructiva si disociativa.
YOGA pune problema motivarii insasi a imaginatiei ca rezidind
esential in “trebuinta aproape invincibila a omului de a reflecta
si reproduce propria sa natura in lume”.
Imaginatia nu este altceva decit acel proiect la care
reprezentarile obiectelor se lasa asimilate si modelate de catre
imperativele si pulsiunile subiectului.
In legatura cu imaginatia sint de amintit: fantezia, inteleasa
ca realizare imaginara a dorintelor frustrate; sublimarea, ca
satisfacere superioara a dorintelor inferioare prin proiectarea si
efectuarea altor activitati, elevate, de cu totul alta natura.
Sublimarea este deseori invocata pentru a explica imaginatia
creatoare in orice domeniu de arta, stiinta, organizare,
presupunind fara demonstratii ca orice creatie isi are un prim
movens in pulsiuni bazale ce au fost deplasate si convertite in
energie sublima, simbolizindu-se intr-un alt mod. Incercarile de a
explica in YOGA expansiunea imaginatiei creatoare intr-un domeniu,
prin sublimare sau prin necesitatea compensarii si supracompensarii
complexelor de inferioritate ramine foarte convingatoare. Reusita
este de asemenea relevarea de catre YOGA a imaginii ideale despre
sine si in genere a modelului ideal in care imaginatia isi
dezvaluie odata cu capacitatea de selectie si asimilare valorica si
pe aceea de reglare a personalitatii in ordinea autodevenirii si
autodepasirii.
Prin transpunerea imaginativa in situatia celor ce ne solicita
ajutor spiritual se poate obtine impartasirea emotiilor acestora.
YOGA arata ca in cazul empatiei “ne introducem pe cale imaginara in
altul”, momentul afectiv de simpatie fiind ulterior. Comportamentul
simulat datorita starilor de rezonanta declansate se insoteste cu
anumite stari emotive ce pot fi relevate prin indicatori obiectivi.
Realizarea identificarii spirituale cu modelul marilor intelepti
YOGHINI se produce prin intermediul proceselor cognitive
(perceptie, asocieri reproductive si imaginative) care la rindu-le,
declanseaza stari afective. Daca este sa luam in consideratie
ponderea proceselor psihice participante in empatie, greutatea
specifica cade pe procesul imaginativ, pe actul intelegerii si pe
cel afectiv. Deci, imaginatia nu este un simplu derivat al starilor
afective ci apare, in formele ei evoluate, ca modelare a rolurilor
pe care subiectul le asimileaza din sfera sociala si tinde sa le
indeplineasca. Toate acestea nu duc la o disociere dintre afectiv
si imaginatie, dar trateaza acest raport mai nuantat si intr-o
ordine a reciprocitatilor.
Imaginatia este “extrem de bogata in momente emotionale” dar
acestea se produc, mai ales, in reverie. Legatura cu starile
emotionale nu este sau nu reprezinta baza exclusiva a imaginatiei,
care nu se epuizeaza prin aceasta forma. Daca vom analiza forma
imaginatiei legata de inventivitate si de inventia activa aplicata
realitatii, vom vedea ca aici activitatea imaginatiei nu este
subordonata capriciilor subiective ale logicii emotionale. Impulsul
da nastere imaginii unui eveniment posibil care satisfacind dorinta
ii mareste forta. In schimb, imaginea stimulata arata obiectul
dorit sub diverse aspecte, toate seducatoare, diversele nuante ale
sentimentului derulindu-se uneori contradictoriu. De aici, atractia
mai mare pe care o exercita asupra subiectului obiectul-fantoma in
comparatie cu obiectul real. Deci interconditionare: imagine si
sentiment in perpetua reactie, sint doua elemente intre care este
greu sa afli cine este cel care are initiativa. Omul incearca ceea
ce-si imagineaza ca incearca (traieste emotional) si in domeniul
sentimentului realul nu se distinge de imaginar. Adeseori s-a
teoretizat indisociabilitatea dintre subiectiv si obiectiv, dintre
ireal si real, dintre existent si fictiv in planul imaginatiei.
Locul adevarat al imaginatiei este o situatie de granita sau
punctul de despartire al constientului de inconstient. Formele
evoluate in imaginatie nu mai pot fi puse in categoria fenomenelor
incongruente din punct de vedere gnoseologic. Cu toate aporturile
venite de la inconstient si manifestate spontan, discriminarea
intre real existent si ireal, fictiv, posibil, se constituie la
adultul normal tot asa de spontan. Diferentierile aratate mai sus,
se explica desigur prin aceea ca formele superioare de imaginatie
se emancipeaza partial de reglajul brut emotional si intra intr-o
masura mai mare sau mai mica sub regia organizarii si conducerii
voluntare. Se pare ca un astfel de reglaj intentional, constient
sau semiconstient, se impune cu precadere in imaginatie orientata
obiectual si constructiv. S-ar parea chiar ca se pot detasa doua
substante corelate ale imaginatiei ca in cazul constiintei de sine
si a constiintei de lume. Intr-una, subiectul plonjeaza in sferele
propriilor trairi si suporta influentele mediului, in cealalta
subiectul nu este patient, ci agent, el se implica in mediu si-l
transforma nu conform logicii ilogice a propriilor trairi, ci
conform logicii actiunii si realului. Opera de arta, inventia
tehnica, sistemele ipotetice de teorie stiintifica, planul
activitatii practice, nu poate fi efectul simplu, spontan al
jocului imagistic, pentru ca implica proiectare strategica,
organizare ampla si multiplanica, convergenta etc. De aici,
necesitatea fixarii precise a scopului, a cautarii punctelor de
sprijin ce vor genera fenomene de rezonanta cu anumite sfere
subtile de putere din MACROCOSMOS, a dirijarii secventiale, a
proiectarii mentale, in genere a efortului voluntar.
Imaginatia este experimentare mintala, gindire orientata spre
previziunea apropierilor si excluziunilor, pe care are puterea sa
le prezinte inainte de a le justifica. Deci, aici participa cu
necesitate subordonarea la obiect si conditia actiunii desi,
cutezanta trebuie maximal stimulata sub semnul dictonului cunoscut
de mii de ani de YOGHINI: “totul este posibil dar nu ORICE ne este
permis”. Fapt este ca in sustinerea imaginatiei constructive cu
destinatie obiectiv-productiva, intervin nu numai structurile
motivationale-afective, preferentiale, ci si activarile tonice,
care fiind nespecifice sint si neutrale.
Intr-o opera de arta se mai pot identifica preferintele si
respingerile autorului, dar intr-o inventie tehnico-stiintifica,
acestea se estompeaza, dispar. Inventia presupune compatibilizarea
unor structuri heterogene si punerea lor in raporturi functionale.
Deci, relatia subiectului cu obiectul este mijlocitoare, scopul
fiind corelarea interobiectuala.
Imaginatia dispune de puterea de a depasi prezentul printr-o
enorma extensiune a cimpului de constiinta. Sursa acestei depasiri
este opozitia in subiect dintre imperfectiune si corectitudine,
dintre disparitate si coerenta. TANTRA YOGA sustine ca imaginatia
este conduita care realizeaza maximum de identificari posibile
intre termeni ireductibil opusi. Ea stabileste intre ei
corespondente, nu numai facindu-i sa participe unul la altul intr-
un fel de fuziune ci si descoperind intre ei analogii, ce se pot
situa pe trei planuri: afectiv, perceptiv sau reprezentativ si
functional. In mit, imaginatia “construieste o lume in care nici un
element nu este strain fata de altul”. In mitologie, dar intrucitva
si in arta, preocuparea de punere in corespondenta, de alcatuire,
dincolo de aparente, a unui tot coerent, face foarte relativa
granita dintre posibil si imposibil. Aceste categorii gnoseologice
sint insa si istorice. intr-un sens pozitiv ceea ce ramine sub
semnul miracolului este trecerea unor segmente din imposibil in
sfera posibilului. Pentru aceasta, nenumaratele disponibilitati
generate de imaginatie si depozitate intr-o sfera a fictiunii,
reprezinta o conditie necesara. Stiinta si tehnica, organizarea si
chiar practica YOGA nu se pot insa dispensa de selectie dupa
criteriul de plauzabilitate. Reflexia critica si inteligenta
intervin pe tot parcursul imaginatiei si gindirii creative.
Aceastea functioneaza insa ca o cenzura si introduse de la inceput,
pot ingreuna si limita demersurile imaginatiei. Creativitatea este
sinonima cu imaginatia creativa. Prinsa intr-o retea de comunicare,
imaginatia se activeaza conform propriei logici de constituire si
cistiga atit in planul insertiei grupale, cit si in cel al
realizarii individuale. Activarea organizata a imaginatiei cu
ajutorul tehnicilor YOGA nu poate fi obtinuta decit prin inductie
voluntara, gratie rezonantei si fuziunii cu sferele gigantice de
forta a celor ZECE MARI PUTERI COSMICE, in timp ce, traditional,
eruptiile creatoare ale imaginatiei erau considerate a fi spontane,
dependente de stari de inspiratie ce nu puteau fi programate.
Imaginatia egotica, voluntara este un fenomen real dar nu este
niciodata imaginatie pur voluntara. Imaginatia egotica voluntara
este superioara prin focalizare si conducere constienta dar, dupa
majoritatea opiniilor, mai saraca, schematica prin conformarea la
modele rationale, mai putin libera, mai putin originala in elemente
daca nu in ansamblu, decit imaginatia DETASATA, neintentionata (si
aceasta relativ involuntara), care beneficiaza din plin de
aporturile inconstiente. Nu se poate trece cu vederea faptul ca
efortul voluntar este deseori insotit de stari penibile,
nefavorabile pentru sfera fantezista. In consecinta,
intentionalitatea si reglajul voluntar au fost reduse la elemente
ale unui regim de punere in functiune, finalizare si intretinere a
activitatii imaginatiei, astfel incit sa se obtina o maxima
intercomunicare constient-inconstient. Se vorbeste adeseori in YOGA
despre “o sinteza specifica intre disciplina intelectuala si
abandonarea imaginativa”, despre “inducerea deliberata a unei stari
elevate, sublime de constiinta in care structurile obisnuite si
conventionale ale experientei sint sfarimate”.
YOGA lanseaza, in legatura cu imaginatia creatoare, formula
“regresie voluntara si temporala in slujba Sinelui Etern (ATMAN),
in sensul de reintoarcere la procesele primare, supraconstiente ce
au un grad mai mare de libertate si flexibilitate. In legatura cu
aceasta se recomanda “acceptarea provizorie a impulsurilor
primare”. In consecinta, prin regresie la nivele superioare, unde
combinatorica nu se supune restrictiilor logice, urmata de o
revenire la reglare si control logic, prin alternarea concentrarii
si relaxarii, prin echilibrul dinamic dintre implicare-detasare,
luciditate-abandon, se urmareste o fuziune a experientei interne
(MICROCOSMICE) cu cea externa (MACROCOSMICA), o integrare
multinivelara, infrapersonala si interpersonala care este
autentificata prin aparitia starii de extaz divin (SAMADHI).
Cea mai sugestiva din prezentarile fazelor procesului imaginatiei
creatoare apartine lui SWAMI SIVANANDA si indica ordinea:
preparare, incubatie sau germinatie, iluminare si eliberare sau
indumnezeire. Ceea ce germineaza in sfere extraconstiente ajungind
la noi asocieri si restructurari este desigur o tematica indusa
constient de la inceput pentru ca dupa un timp, sa intervina
iluminarea ca o conjugare a activitatilor inconstiente si
constiente. In felul acesta, imaginatia creatoare apare ca o
manifestare a personalitatii in lume, ca raspuns original la
solicitarile si necesitatile de progres spiritual. Daca imago-
ideatia originala nu este rezultatul unei suprasolicitari a
functiilor constiintei si a gindirii logice, acestea aparind numai
ca momente in dinamica integrativa a sistemului psihic, in relatie
cu lumea, atunci cum se poate asigura productivitatea valorica a
sistemului psihic si in speta a imaginatiei ca proces psihic
multinivelar, intretinind cele mai strinse relatii cu toate
celelalte procese psihice? Raspunsul a fost dat in cadrul
elaborarii teoriilor creativitatii si consta in principal in doua
secvente: 1) insusirea si antrenarea operatiilor (procedeelor) de
imaginatie creatoare si 2) formarea motivelor si atitudinilor
creative. Scriitorul englez Somerset Maugham a intuit faptul ca
imaginatia “se dezvolta prin exercitiu si contrar credintelor
comune este mai puternica in timpul maturitatii decit in timpul
tineretii”.
Neimpacarea cu banalul, opozitia fata de rutina,
noncoformismul si nonconventionalismul, sentimentul noului si
aspiratia spre originalitate sint numai unele din atitudinile
creative ce trebuie sugerate si formate la YOGHINI pentru a
determina fenomenul de imaginatie creatoare. Contradictia dintre
dezvoltarea libera, nelimitata a procesului imaginatiei si cenzura
critica a fost inlaturata prin inducerea unei atitudini de retinere
a criticii in momentele de productie imaginativa.
Din toate cele aratate rezulta ca in cadrul sistemului psihic
uman imaginatia se dezvolta ca un subsistem tributar tuturor
celorlalte sisteme, dar individualizat prin strategia
transformativa si combinativa, alternind dezorganizarea si
reorganizarea, disruptia cunoscutului si fortarea corespondentelor
ipotetice, succesiunea si simultaneitatea, comutarea
semnificatiilor si generarea de noi semnificatii in ordinea
construirii, sub imperiul necesitatilor actiunii, a compensatiei,
in genere a echilibrarii cu lumea si cu sine a unor ansambluri
dinamice de imagini ce simbolizeaza necunoscutul din sine si din
lume, absentul, posibilul, componentele complimentare si necesare
ale vietii omului ca personalitate, deci ca celula a
MACROCOSMOSULUI. Imaginatia exprima cel mai pregnant si acut
unitatea si contradictia, mai ales cea dintre subiect si obiect.
Strict tributara reflectarii realitatii, din care isi extrage
unitatile si schemele, intr-o si mai mare masura tributara fata de
sistemul social, de relatii, scopuri, modele, cerinte si
perspective, mai ales ideologice, imaginatia creatoare se opune
uneori prin insasi natura ei, realului imediat (fizic), incercind
sa realizeze deplin scopurile si valorile, sa optimizeze, sa
determine mereu un altceva superior si un altfel mai bun. In fond,
subiectul, prin imaginatia sa, opunind lumii obiective, lumea sa
subiectiva, formulata in termenii de completitudine a unui real
care prin forta sa de evocare macar partial, se transforma in
realitate. De aici si situatia ambigua, paradoxala a imaginatiei ca
facultate a subiectului pragmatic, cognitiv si axiologic. Fara
extensiuni si disponibilitati imaginative, actiunea, cognitia si
valorile sint paralizate, subiectul devenind steril, incapabil sa
prospecteze si sa se prospecteze.
Dilatarea si inchiderea imaginatiei, incercarea de a substitui
actiunea cu proiectul, cunoasterea cu supozitia, valoarea cu
trairea autistica, deconecteaza si instraineaza pe subiect de lume,
ceea ce se echivaleaza cu un fenomen de patologie psihoindividuala.
Problema ce se pune in legatura cu imaginatia si pe care o pune
intr-un mod specific (al anticiparii si disponibilitatilor) insasi
imaginatia este aceea a echilibrului optim dintre gestiunea
personalitatii si participarea ei activa la viata si progres.
Continuind analiza noastra, problema este aceea a echilibrului
dintre asimilare si acomodare, a coordonarii dintre centrare si
decentrare. Imaginatia debuteaza printr-o acuta centrare sau
subiectivizare, construire a ceva in for intim conform unei logici,
care nu este nici exclusiv cognitiva, nici exclusiv afectiva, ci
este integrativ personala sau grupala, dar apoi visele se
rationalizeaza, reveriile se transforma in resurse de energie si
sugestii, proiectele originale trec in fapte de creatie, cu un
cuvint, urmeaza decentrarea ca extrapolare in proiect realizabil
si, finalmente, in realizare obiectiva. Discutind imaginatia la
nivelul economiei personalitatii este necesar sa se tina seama de
relativa autonomie si continuitate a procesului imaginatiei.
Desfasurarea continua a imaginatiei se prezinta la diverse niveluri
de organizare dar intotdeauna implica anumite convergente tematice.
S-au denumit “imagini de sprijin” in YOGA acele imagini ce ocupa un
loc central in desfasurarile imagistice, in jurul carora graviteza
si de care se leaga toate celelalte. Este un model, caracteristic
valabil de asemenea pentru imaginatia artistica, dar valabil in
genere pentru ceea ce sint tendintele de autoorganizare ierarhica.
Corelativ, intervine si relativa autonomie, explicata atit prin
interactiuni interne cit si prin desfacerea succesiva a
implicatiilor ce intra in joc, ceea ce duce la o logica a
procesului de imaginatie. Fata de caracterele sau situatiile
imaginate, creatorul de literatura nu este liber sa decida oricum,
intrucit personajele “traiesc” in mintea sa si se comporta conform
propriilor trasaturi, astfel incit s-ar parea, incepind dintr-o
anumita faza, creatorul “asista” la “filmul imaginativ”, pe care l-
a initiat (film ce il va face sa intre in legatura cu anumite
energii subtile din MACROCOSMOS si de asemenea cu anumite
inregistrari din AKASHA), dar nu fara a “descifra” evenimentele si
a le conferi relief si coerenta. Aceasta situatie este cu atit mai
pregnanta in domeniile imaginatiei tehnice si stiintifice; s-a
elaborat o modalitate semnificativa a imaginatiei stiintifice,
imaginatia geometrica particularizata prin puritatea figurala a
imaginilor ce au ca atare si semnificatie de concepte, prin
cinetismul si transformabilitatea lor conforme unor operatii sau
reguli specifice, implicind un control logic riguros, dar
conservind un caracter ideal, degajat de substantial,
transformarile fiind reversibile si virtuale.
Toate domeniile de activitate prilejuiesc constituirea unor
forme specializate de imaginatie si aceasta, chiar in sfera
abstractiunilor matematice. Cind se vorbeste despre imaginatie sau
fantezie stiintifica se are in vedere, atit modelarea mentala
concreta a relatiilor stiintifice concepute abstract, cit si
operarea libera anticipativ-ipotetica cu datele si codul stiintei.
In existenta individuala subiectiva, continuitatea si
asamblarea imagistica definesc, ca formatiune permanenta, un
imaginar. Aceasta lume imaginara este opera subiectului, dar este
totodata o modalitate de a fi (omul- proiect) si un ansamblu ce
mijloceste relatiile cu lumea, cu MACROCOSMOSUL (generind permanent
fenomene de rezonanta cu anumite energii subtile din univers in
functie de ceea ce ne IMAGINAM), pentru ca imaginarul, este
totdeauna, in YOGA, cel putin un instrument de divinatie, un factor
de investigatie si de depasire. Considerat secvential ca “repriza,
situatie a imaginilor spontane intr-un cadru ce le confera
semnificatie”, imaginarul nu se prezinta doar ca o sfera intima in
care subiectul, consimtind la iluzie, la amagirea de moment, se
retrage intr-o sfera de vis si reverie, de reconstituiri si
proiecte captivante, ci este si un mod de a iesi din sine. Aceasta
pentru ca insatisfactia de lume ce incita la imaginar este dublata
de insatisfactia de imaginar care nu-si este siesi suficient, ceea
ce incita la expresie si realizare. Imageria este derularea calma,
contemplativa intr-un circuit aproape inchis a imaginii. Imaginatia
este un travaliu, activitatea de elaborare bazata pe imaginar,
intr-o situatie de viata. In acest sens, imaginarul apare ca
premisa si produs al imaginatiei. Consideram insa ca mai edificator
ar fi sa nu se desparta dinamica de continut, sa se tina seama de
faptul ca imaginatia include imaginarul ca pe componenta sa
fundamentala, asa cum gindirea include fondul de cunostinte
acumulat. Adoptind, in cadrul principiului interactionist, schema
tratarii sistemului imaginatiei prin corelatia dintre potential si
activ, ne vom putea apropia de interpretarea unitara a diverselor
forme si niveluri ale imaginatiei.
Visul este activarea fragmentara a unui imaginar inchis.
Reveria este activarea preferentiala, spontan-contemplativa, a unui
imaginar partial deschis spre sine si spre lume. Asociatiile
imaginative spontane sint fenomene locale sau nodale, rezultate din
activarea sistemului imaginar. Imaginatia reproductiva sau
reconstitutiva presupune deschiderea convergenta a potentialului
imaginar asupra unui fapt absent sau simbol. Imaginatia creatoare
transgreseaza celelalte forme de imaginatie, dar se
individualizeaza prin activarea ampla si divergenta a sistemului
imaginar, cu o deschidere maxima spre sine si lume, sub semnul
intentionalitatii, finalizindu-se printr-o reconstructie de sistem.
Perspectiva asupra lumii si propriei persoane in lume, idealul de
viata apare ca o structura generalizata a imaginarului cu tacite
functiuni de autoreglaj strategic. Este si ceea ce demonstreaza
esential rolul anticiparilor si constructiilor de imaginatie in
anticiparea si constructia atit a omului cit si a lumii sale in
care este integrat.
In concluzie, imaginatia este un proces mental si psihic de
creare a unor reprezentari sau idei noi pe baza experientei
perceptive si cognitive anterioare, este capacitatea unui individ
de a desfasura aceasta activitate creatoare. Produsele imaginatiei
isi au adeseori izvorul in anumite lumi invizibile sau paralele ce
au o realitate, evidenta pentru CLARVAZATOR. Pentru yoghini, chiar
reprezentarile aparent fantastice (de ex., cele ale mitologiei) au
fost elaborate pe baza unor elemente subtile, revelate ale
realitatii. Imaginatia este de doua feluri: reproductiva, prin care
sint reprezentate mintal obiecte sau fenomene nepercepute direct,
pe baza unor descrieri (ilustratii, scheme, descrieri verbale etc.)
si creatoare, prin care sint elaborate imagini si idei noi, geniale
sau profund originale. Imaginatia reprezinta un moment esential al
gindirii creatoare, intervenind atit in evolutia spirituala si in
procesul creatiei artistice, cit si in domeniul creatiei
stiintifice si al inventiilor tehnice.
Tratatele secrete yoghine mentioneaza ca in fiinta umana
imaginatia sau fantezia este in strinsa legatura cu centrul de
forta SWADHISTHANA CHAKRA. Atunci cind aspectul receptiv (-) al
acestui centru de forta este excesiv dezvoltat iar centrul de forta
AJNA CHAKRA este foarte putin activat, aspectul mental al fiintei
umane in cauza este slab energizat si intr-o asemenea situatie
imaginatia poate sa functioneze haotic subordonind mentalul si dind
nastere unor tulburari psihice mai mult sau mai putin grave cum ar
fi: obsesii, stari paranoice, fobii, manii, ticuri, complexe de
inferioritate etc. Solutia in asemenea situatii morbide este o
autoenergizare progresiva a centrului de forta AJNA CHAKRA care va
face cu putinta autoeliminarea acestor tulburari si restabilirea
echilibrului launtric mental si psihic. De un real folos ne va fi
in asemenea stari, in care imaginatia are tendinta sa ne domine
tiranic, realizarea tenace, sistematica a lui SHAMBHAVI MUDRA cu o
bila alba in care vom urmari sa vizualizam cit mai CLAR si cit MAI
MULT TIMP bila cea alba la nivelul cimpului vizual. Exersarea
consecventa a lui SHAMBHAVI MUDRA ne poate ajuta imens (daca o
realizam) sa depasim cu usurinta astfel de situatii si in general
orice stare in care imaginatia ne scapa de sub control si are
tendinta sa amplifice la noi fenomene mediumice morbide, negative.

IMPOTENTA (cf. lat. impotentia “neputinta”, “slabiciune”) =
imposibilitatea barbatului de a indeplini actul sexual, fie in una
din fazele sale, fie in totalitatea lui, determinata fie de o slaba
trezire (dinamizare) fie de unele perturbari sau blocaje subtil
energetice ce apar la nivelul centrilor de forta MULADHARA CHAKRA,
SWADHISHANA CHAKRA, MANIPURA CHAKRA, ANAHATA CHAKRA. Constituie
unul dintre cele mai frecvente motive de consultatie psihiatrica,
desi este de cele mai multe ori greu recunoscuta de catre subiectii
insisi. Poate avea uneori chiar un determinism organic: tulburari
neurologice, endocrine, toxice sau genitale, de tipul insuficientei
gonadice, dar este mult mai frecvent legata de felurite probleme
psihomentale.
Impotenta pare a fi conditionata si de climatul cultural, de
prejudecati, superstitii sau de sistemul de viata al unei
comunitati (de exemplu, impotenta este complet inexistenta in
anumite grupuri etnice, precum indigenii din Insulele Marchize din
Oceanul Indian, unde sexualitatea este traita intens, liber si
dezinhibat, ca un exercitiu minunat al functiei naturale a vietii).
Impotenta poate fi totala, cind erectia este absenta, avind mai
frecvent o cauza psihogena decit organica (leziuni medulare,
arterite, afectarea corpilor erectili, diabet, alcool, medicatie,
in special cea psihotropa), sau partiala, cind erectia este
diminuata, facind totusi posibila penetrarea si desfasurarea unui
act sexual relativ normal, dar cu performante nesatisfacatoare
datorita disparitiei din cind in cind in cursul aceluiasi act
sexual a erectiei.
Ejacularea precoce este si ea o manifestare a impotentei (sub
forma precocisima – ejaculare “ante portas” inainte de a penetra in
vagin), putind fi generata de imprejurari nefavorabile, complexe
psihice, ce declanseaza anxietatea, in conditii care presupun
absenta preludiului si a transfigurarii amoroase, o tensiune
erotica crescuta (o iubita noua, perioada lunga de abstinenta) sau
cel mai adesea chiar de teama de impotenta care genereaza in fiinta
procese de rezonanta cu anumite energii perturbatoare subtile din
macrocosmos care fac imposibila erectia.
Se enumera urmatoarele manifestari posibile ale impotentei:
-absenta apetitului sexual, insotita de anafrodisie;
-absenta apetitului sexual, dar cu dorinta de a-l avea;
-apetit sexual puternic si prezent, dar cu teama de a se apropia de
sexul opus;
-realizarea apropierii de iubita, dar fara contact sexual;
-tentativa de contact fara erectie;
-absenta erectiei, cu ejaculare fara intromisiune;
-erectie cu ejaculare rapida dar fara penetratie;
-penetratie, ejaculare rapida, cu diminuarea imediata a erectiei;
-intromisiune cu erectie, fara ejaculare, care nu este insa
insotita de nici o placere, impotenta organica;
-ejaculare normala in timp, dar fara orgasm si uneori chiar
dureroasa.
Clasic, la originea impotentei este incriminata de cele mai
multe ori o inhibitie psihogena, putind reprezenta o situatie
conflictuala (culpabilitate morala sau religioasa, imposibilitatea
realizarii partiale sau perfecte a continentei sexuale (yoghine)
etc.), o dorinta prea intensa, cu circumstante nefavorabile (teama
de a fi surprins) sau situatii intimplatoare (caz in care numai
persistenta unui cerc vicios o intretine.
Imaturitatea afectiva si homosexualitatea latenta pot fi si
ele cauze ale impotentei sexuale. Psihanalistii ofera explicatii in
sensul nerezolvarii angoaselor infantile ale castrarii, cu
generarea unor sentimente de culpabilitate in timpul experientei
sexuale. Rezulta, din cele spuse mai sus, ca impotenta este un
simptom nevrotic, care asociaza o serie de alte manifestari, ca
preocuparile hipocondriace, depresia reactiva etc.; nu se poate
stabili insa un paralelism intre intensitatea impotentei si
gravitatea tulburarilor psihice pe care le insoteste.
Impotenta este prezenta, in reactii, nevroze, la personalitati
psihastenice, la perversii sexuali, in alcoolism, in schizofrenie,
in psihozele afective depresive unipolare (uneori reprezentind
singurul simptom si avind caracter periodic), ca efect secundar al
unor medicatii. Terapia stimulenta de tip YOGA este necesara in
cazurile dominate de anxietate. Impotenta totala beneficiaza in
HATHA YOGA si in TANTRA YOGA de terapii de deconditionare, de
tratament psihic si mental, de invatarea si perfectionarea unor
tehnici speciale YOGA de mediere corporala. Cu rezultate minunate
care apar in scurt timp pot fi utilizate tehnicile yoghine de
realizare si perfectionare a continentei sexuale in ejacularea
precoce. Cauza fundamentala a impotentei in viziunea sistemului
YOGA o reprezinta diminuarea energiei subtile SOLARE (+) sau HA
(YANG) in fiinta barbatului.
Indirect, stiinta contemporana confirma valoarea inestimabila
si importanta uriasa a CONTINENTEI SEXUALE YOGHINE. CONTINENTA
SEXUALA YOGHINA perfect realizata de catre barbat este stringent
necesara fiindca la ora actuala, conform statisticilor efectuate de
oamenii de stiinta, barbatii de azi sunt de 90 de ori mai putin
virili decit stramosii.
Oamenii de stiinta din Marea Britanie incearca sa afle cauzele
precise ale scaderii virilitatii omului acestui sfirsit de secol.
Pe baza probelor de laborator s-a stabilit ca in ultimii 50 de ani
calitatea spermei s-a deteriorat ingrijorator de mult, numarul de
spermatozoizi continuti in lichidul seminal a scazut de la 113
milioane/ml in 1940 la 60 milioane/ml in 1990. Deci barbatii de azi
sunt de 90 de ori mai putin virili decit parintii si bunicii lor.
De asemenea, se inregistreaza tot mai multe tulburari ale
aparatului de reproducere masculin, incluzind cancerul testicular.
Cercetatorii au ajuns la concluzia ca toate necazurile sunt cauzate
de faptul ca in timpul vietii uterine fatul este expus unei prea
mari cantitati de hormoni estrogeni. Calitatea si cantitatea
hormonilor estrogeni depind de dieta alimentara: consumul
alimentelor cu continut ridicat de fibre, de hidrati de carbon, ca
si abuzul de medicamente ce previn pierderea sarcinii determinind
alterarea acestor hormoni.

INALTIME = calitate specifica a sunetelor care permite
plasarea lor pe o scara conventionala de la cel mai “jos” (grav) la
cel mai “inalt” (acut). Portativul este, de exemplu, o reprezentare
grafica a acestei scari (analogic vorbind el corespunde cu cele 7
focare secrete de putere ale fiintei (CHAKRA-ele)).

INDIVID (acest cuvint provine de la latinescul INDIVIDUUM < indivizibil>>). Din punct de vedere psihologic, prin acest cuvint
se defineste fiinta umana, atit ca unitate distincta si identitate
specifica exterioara, biologica si psihica, cit si ca fiinta
particulara, unica si diferita de toate celelalte fiinte umane.
Orice fiinta umana care are un corp fizic si o structura
organizata, traind in modul sau specific o existenta proprie, care
nu poate fi divizata fara a fi distrusa poate fi definita drept un
individ. Orice fiinta umana este deci, prin corpul sau viu, un
individ. La individul uman calitatea de UNITATE INDISOLUBILA este
si mai pregnanta intrucit include totodata si organizarea psihica
si mentala, constienta. Individul, in conceptia yoghina este omul
considerat in ce are el definitoriu si caracteristic ca sistem
unitar [de rezonanta cu anumite energii ce actioneaza preponderent
in el si prin el (in afara sa generind un cimp energetic, subtil
specific)] dar fara nici o referire la notele de valoare. Individul
este considerat fundamental ca o unitate vitala si psihica
indesmembrabila in primul rind sub raport biologic si mai putin sub
raportul determinarilor exterioare, sociale, tinind de
personalitate.

INDIVIDUALITATE = Caracter global sau ansamblu de caractere si
aspecte specifice prin intermediul carora o anumita fiinta umana
difera sau se distinge in mod evident de altele. Orice fiinta umana
vie este o individualitate ce vibreaza la unison, intr-o maniera
caracteristica cu anumite energii subtile si nivele vibratile din
Macrocosmos. Microcosmosul fiecarei fiinte umane prezinta o
individualitate aparte deoarece el reflecta (prin trezirea si
activarea anumitor focare de rezonanta si corespondenta specifice
lui) si manifesta prin rezonanta numai anumite aspecte si energii
din Macrocosmos (celelalte existind in stare latenta in
Microcosmosul acelei fiinte dar ele putind fi deja active si
dinamizate diferit in Microcosmosul altor fiinte umane).
Individualitatea este deci caracteristica sau ansamblul de
caracteristici ale unui individ uman care difera in mod specific de
un altul nu numai in mod numeric, ci mai ales prin caracteristicile
si constitutia sa. Individualitatea exprima originalitatea si
particularitatile unei anumite fiinte umane. Pentru yoghini,
individualitatea unei fiinte umane pune in evidenta anumite procese
intense, predominante, de rezonanta si combinarea inefabila a
energiilor (destul de puternice) vehiculate care fac ca acea fiinta
umana sa aiba CEVA APARTE. Din acest punct de vedere, care scapa
insa intelegerii comune, auzim adeseori vorbindu-se despre
“Individualitatea fascinanta a unui artist” sau despre “Stilul unei
puternice individualitati”.
Fiind caracteristica acelei fiinte umane care constituie un
individ, individualitatea este deci ansamblul de proprietati
somatice, psihice si mentale (care rezulta prin rezonante specifice
cu anumite energii subtile din Univers) care prezinta o structura
specifica, singulara, prin care respectiva fiinta umana se
deosebeste de celelalte. In conceptia yoghina, individualitatea
este realitatea complexa a individului considerata din punct de
vedere descriptiv si intuitiv, dar nu si axiologic. Prin urmare,
individualitatea poate fi identificata cu persoana dar nu cu
personalitatea. Individualitatea umana nu poate fi redusa doar la
infrastructura biologica, la organism, intrucit ca fiinta complexa
nu poate fi conceputa doar biologic.

INDIVIDUALIZARE = Proces gradat de cristalizare si constituire
a individualitatii din punct de vedere somatic, psihic si mental
prin definirea unor structuri proprii si prin mentinerea si
amplificarea unor procese de rezonanta (cu anumite energii si
nivele vibratile din Macrocosmos) diferentiale, prin care se
realizeaza coerenta si unitatea (caracteristica pentru o anumita
etapa sau incarnare) persoanei. Fiinta umana se individualizeaza
gratie proceselor inefabile, repetate si intense de rezonanta cu
anumite energii mai mult sau mai putin subtile din Macrocosmos.
Aceste rezonante cu energii subtile din Univers survin automat si
instantaneu de indata ce fiinta umana incepe sa gindeasca sau sa
actioneze intr-un anumit fel. Cu alte cuvinte, aceste procese de
rezonanta cu diferite energii subtile din univers fac ca fiinta
umana sa se individualizeze. Aceasta individualizare in cazul
fiintei umane se produce prin angrenarea predominanta a anumitor
rezonante cu energii subtile din Univers, rezonanta instantanee ce
se produce in cazul comportamentelor, gindurilor si activitatilor
sale, prin reactivarea perseverenta a anumitor trairi, prin
cristalizarea si mentinerea nemodificata a stilului sau
caracteristic in tot ceea ce face. In practica YOGA,
individualizarea semnifica adaptarea influentelor benefice si a
metodelor yoghine traditionale la specificul si cerintele
individuale ale fiecarui practicant.
In practica YOGA autentica se urmareste inca de la inceput
trezirea, sprijinirea si amplificarea insusirilor benefice,
pozitive (care vor determina rezonante puternice cu energii
subtile, sublime din Univers) in vederea anihilarii gradate si a
eliminarii caracteristicilor negative. Procedind astfel cu
consecventa se faciliteaza dezvoltarea armonioasa a fiintei umane
si se accelereaza evolutia spirituala.

INFIDELITATE = Lipsa de fidelitate. Schimbarea nefundamentata
a atitudinii fata de sine insusi si fata de ceilalti oameni, negare
datorita cameleonismului a sentimentelor si a credintelor avute mai
inainte care au fost traduse prin acte sau prin indatoriri tacite;
nerespectarea unor angajamente. Incalcare a credintei in
continuitatea unitatii de cuplu (ce trebuie sa se mentina chiar si
in cazul existentei unei alte relatii amoroase, DACA MAI EXISTA
DRAGOSTE), a indatoririlor fata de fiinta iubita, nestatornicie in
sentimente; (concretizat) fapta care dovedeste nestatornicie in
dragoste.
Semnificatia morala a infidelitatii trebuie apreciata,
deopotriva, prin actele savirsite si prin efectul real al acestora
asupra celorlalte persoane, ca si prin perspectiva launtrica a
fiintei umane in cauza care este lipsita de statornicie in
credinta; infidelitatea este un semn al lipsei de respect fata de
sine si fata de ceilalti, de absenta a simtului moral; ea este o
marturie a unei pozitii false a omului fata de sine si fata de
viata. Antonim: fidelitate.

INHIBITIE (cf. lat. inhibere “a retine, a opri, a impiedica”)
= proces cortical fundamental, opus excitatiei, cu care formeaza o
unitate deplina, fiind supus, impreuna cu aceasta, ereditatii si
conditionarii. Termenul a fost introdus in neurofiziologie in
legatura cu activitatea reflexa. Se diferentiaza procesul de
inhibitie in functie de locul de actiune a agentului determinant
(din interiorul sau exteriorul focarului cortical). Astfel,
inhibitia interna este specifica scoartei cerebrale. In functie de
mecanismul prin care ea se produce, poate fi: inhibitie de
stingere, produsa prin aplicarea stimulului conditionat fara
intarirea celui neconditionat; inhibitie de diferentiere, aparuta
la aplicarea a doi stimuli de aceeasi natura, dar de intensitati
diferite si intarirea numai a unuia dintre ei; inhibitie de
intirziere, manifestata printr-o latenta mai mare in aparitia
raspunsului reflex, dupa marirea intervalului de timp intre
aplicarea stimulilor conditionat si neconditionat; inhibitia
conditionata, produsa prin aplicarea unui stimul diferit de cel
folosit pentru elaborarea raspunsului reflex si neintarirea
acestuia din urma.
Inhibitia externa apare prin actiunea unui stimul necunoscut,
aplicat fie in timpul elaborarii reflexului conditionat, fie in
timpul desfasurarii raspunsului reflex. Prin procesul de inductie
negativa se produce inhibarea focarului cortical. O forma speciala
de inhibitie externa este cea supraliminara (de protectie), care
apare fie la stimuli de o intensitate deosebita, fie prin aplicarea
repetata si prelungita a unui stimul conditionat. Unii
caracterizeaza acest tip de inhibitie ca fiind un “dispecer” care
selecteaza si distribuie gradat impulsurile nervoase, avind un rol
important in coordonarea activitatii nervoase superioare.
Inhibitia este un proces fundamental al activitatii nervoase
superioare, necesar sintezei, sistematizarii reflexe si
autoreglajului. Inhibitia reprezinta fie un proces activ si
reversibil, fie oprirea (diminuarea) altuia, conduita umana
indreptata spre realizarea unui scop putind fi considerata
rezultatul interactiunii dintre procesele inhibitorii si cele
excitatorii. Inhibitia este considerata ca avind rolul de a reprima
(constient sau nu) comportamente sau reprezentari care sunt
inadecvate conduitei sociale normale sau pericliteaza existenta.
Aceasta reglare inhibitorie a comportamentului se realizeaza in
cursul procesului educational. FREUD insista asupra faptului ca
“inhibitia… nu semnifica totdeauna, neaparat un fenomen
patologic”.
Se poate semnala diminuarea unei functii sau o restrictie
normala a acesteia, cu precizarea ca “despre inhibitie ca fapt
patologic nu se poate vorbi decit daca diminuarii sau restrictiei
functiei respective i se adauga o modificare noua, insolita a
acestei functii”. Modificari ale conduitei pot apare atit printr-un
exces al inhibitiei, cit si printr-o inhibitie ineficienta. La
subiectii hiperemotivi, hipersenzitivi, timizi (nu neaparat
apartinind domeniului patologicului), comportamentul inhibat,
retinut, de evitare apare ca rezultat al sentimentului de
inferioritate resimtit de acestia si care genereaza procese de
rezonanta cu anumite energii subtile specifice din MACROCOSMOS care
corespund totdeauna respectivului sentiment de inferioritate pe
care il intretin (energizeaza) si uneori il amplifica datorita
REZONANTEI persistente. La astfel de tipuri de personalitate -
caracterizata prin mental slab si adaptabilitate dificila -
inhibitia poate apare ca fenomen paroxistic si reactiv, ca rezultat
al actiunii unor factori psihotraumatizanti.
“Tracul” timizilor nu este altceva decit o “inhibitie
emotionala” care este, in general, tranzitorie, rapid reversibila.
“Hemmung”-ul autorilor de limba germana se refera la o inhibitie a
productivitatii operational-logice, acompaniata de saracirea
continutului gindirii, discontinuitate si lipsa de rigoare a
ideatiei, stari deficitare care apar in circumstante extrem de
diferite; surmenaj, fatigabilitate, modificari ale starii de
constiinta, depresie melancolica, schizofrenie. In toate aceste
stari patologice se impune diferentierea inhibitiei de negativism,
opozitie, mutacism, reticenta, fata de care inhibitia reprezinta o
manifestare mai discreta, de o intensitate mai mica. In psihastenie
si nevroza obsesionala, inhibitia este rezultatul ezitarilor,
repetitiilor, verificarilor continue, conducind la fatigabilitate,
astenie, hipoprosexie, la care se asociaza retentia afectelor,
frigiditatea, impotenta, anorexia (lipsa apetitului).
Cercetatorii descriu “nevroza de esec”, concretizata intr-un
comportament profesional inhibat; subiectul pare sa manifeste teama
de reusita, cautind in evitarea ei, autopunitia, care ar evita
conflictul cu sine. Tot in nevroze, inhibitia se poate manifesta
electiv, la nivelul unui anumit proces psihic; in acest fel ar
putea fi explicate amneziile elective legate de un eveniment
traumatizant.
Inhibitia isi gaseste insa cea mai complexa forma de exprimare
in psihoza depresiva in care, apare ca o frinare, incetinire a
intregii dinamici a psihismului, ideatiei si cimpului constiintei;
interesele sunt concentrate in jurul unui singur punct, subiectul
fiind repliat in sine, respingind relatiile cu anturajul. Inhibitia
este traita ca o dificultate de desfasurare a ideatiei, a
evocarilor, ca o oboseala psihica acompaniata de o oboseala fizica.
Aceasta inhibitie este resimtita dureros de catre subiect. In
depresia melancolica, intensitatea inhibitiei ajunge pina la faze
care pot fi apreciate ca fiind o adevarata “paralizie psihica”;
aici asociatiile ating lentoarea maxima, ideatia si evocarile sunt
extrem de dificile, sinteza mintala este practic imposibila, orice
efort intelectual este de nerealizat. Detasarea de ambianta este
aproape totala (desi ambianta poate fi perceputa corect), subiectul
traind intr-o lume subtila (paralela) infernala, care este
indepartata de realitatea imediata si plina de durere, intr-o
atmosfera “inghetata”. Inhibitia se manifesta si la nivelul
comunicarii verbale (care devine saraca, monosilabica) si gestuala
(hipomimie si hipokinezie).
In schizofrenie, inhibitia se manifesta prin fading si baraj
verbal; dupa unii, barajul verbal nu reprezinta o inhibitie
propriu-zisa, ci o intrerupere provocata de interventia
halucinatiilor (de obicei auditive), subiectul intrerupindu-se
pentru a putea “asculta” mesajul. Intensitatea maxima a inhibitiei
psihomotorii se realizeaza in catatonie.
Manifestari psihopatologice pot rezulta nu numai dintr-un
exces de inhibitie, ci si dintr-o lipsa a ei. In starile
dementiale, la personalitati dizarmonice impulsive, explozive,
instabil-iritabile, manifestarile comportamentale inadecvate si
inadaptate sunt rezultatul unei insuficiente inhibitorii.
Diminuarea gradului de claritate a constiintei in epilepsie, unele
stari confuzionale, coma, sunt uneori datorate partial unui defect
de inhibitie la nivelul centrilor superiori de control.
In cazul unor copii poate apare un fals aspect de debilitate
mintala, care ascunde de fapt inhibitia comportamentala a unui
copil cu tulburari senzoriale sau aflat intr-o situatie afectiva
frustranta, dominat de un sentiment de inferioritate.

INTENSITATEA este gradul de forta cu care o vocala este
pronuntata. Intensitatea de vibratie a unui sunet este de fapt
cantitatea de energie care este transportata de undele sonore si
trece intr-o secunda prin unitatea de suprafata perpendiculara pe
directia de propagare a sunetului. Nivelul (DIFERENTA) de
intensitate intre doua sunete (intensitatea relativa) se masoara in
decibeli.

INTONATIE = emitere sau redare exacta a inaltimii sunetelor in
cazul emisiei lor vocale. Fixarea intonatiei este sau poate fi
uneori precedata de “DAREA TONULUI”. Suma caracteristicilor
melodico-ritmice ale sunetului, aspectul caracteristic al acestui
sunet (sinonim MELOS).

INTROPATIE = concept dominant din primele decenii ale
secolului nostru, care inseamna “a simti in” (sich “einfhlen”) si
care desemneaza rezonanta psihica si mentala, proiectarea si
transpunerea noastra simpatetica in obiectele si fiintele
exterioare. Prin intropatie traim telepatic si interpretam eurile
altora dupa propriul nostru eu, traim prin consonanta miscarile,
gesturile, sentimentele si gindurile lor, cu alte cuvinte
personificam obiectele, le dam viata, pornind de la cele mai simple
elemente (linie, culoare, forma) si ajungind pina la manifestarile
sublime ale naturii si artei. Intropatia inseamna a proiecta asupra
obiectelor si fiintelor ceea ce suntem noi, cu o asemenea fervoare
incit in timpul contemplatiei transfiguratoare sa nu mai avem
constiinta separarii. Explicatia ultima a acestui fenomen subtil si
a procesului prin care proiectam simtamintele noastre subiective
asupra fiintelor si obiectelor externe se afla in fenomenul de
REZONANTA si in imboldul panteistic innascut de a ne contopi cu
universul.
Intropatia consta din doi factori: pe de o parte un sentiment
(iubirea, melancolia, dorul) ce exista in noi si, pe de alta, o
proiectare a acestui sentiment asupra unui obiect sau fiinta apta
sa exprime viata noastra spirituala. Noi transferam astfel in mod
constant fiintei sau obiectului perceput experienta activitatii
noastre subiective. Obiectele sau fiintele incarcate de noi cu o
energie datatoare de sens si semnificatii au deci o viata interna
pe care le-o infuzam noi. Continutul fiintei sau a obiectului
astfel incarcat dobindeste o natura sufleteasca ampla si bogata
inrudita cu a noastra si determina auto-obiectivarea eului nostru
in lumea externa. Pozitiv frumoase ar fi acele lucruri si fiinte
care provoaca o cit mai bogata obiectivare a noastra in ele, iar
negativ frumoase, acele lucruri sau fiinte ce nu favorizeaza
aceasta tendinta a noastra de autoproiectiune vitala.
Raportarea noastra transfiguratoare la anumite fiinte sau
obiecte depinde, asadar, numai de capacitatea noastra de a intra in
REZONANTA cu ele. Dar nu orice intropatie este si sublima. Spre
deosebire de intropatia practica (de exemplu, simpatia resimtita
cind privim un prieten), intropatia transfiguratoare implica
problema adevarului si falsului si poate fi simtita in contemplarea
sublima numai atunci cind suntem complet eliberati de interesele
practice marunte ale vietii cotidiene. Fenomenul intropatiei are
meritul de a fi pus in lumina importanta continutului energetic
subtil si totodata ireductibilitatea si complexitatea sentimentului
transfigurator, a subiectivitatii inconjurate de o imensa lume de
energii subtile, de bunuri si valori pe care trebuie sa le
aprecieze si sa le integreze prin REZONANTA. Prin intermediul
intropatiei realizam ca judecata de valoare este dependenta si de
obiect sau fiinta, ea trebuind sa exprime nu pareri personale,
arbitrare, ci evaluarea ceruta de obiect si adecvata datorita
REZONANTEI launtrice numai lui.

INTROSPECTIE = vedere sau privire orientata spre interior,
spre propriile stari si desfasurari launtrice, spre deosebire de
extrospectie, care este orientata in afara, spre lumea obiectiva.
Termenul desemneaza inainte de toate un fenomen sau o dimensiune
reala a psihicului. In perceptia obiectului este inclusa si
perceptia de sine, a observatorului. In cunoasterea lumii se
implica si cunoasterea de sine. Constiinta de sine si constiinta
despre lume sint indisociabile. Trairile launtrice reunesc internul
cu externul. Asadar, in YOGA, introspectia ca autopercepere
prelungita prin autocunostere constituie o latura necesara a
relatiilor psihice. Fara reflexie, de exemplu, nu ar fi posibila
elaborarea teoriei. Aici insa introspectia apare ca mijloc si
implicatie. Situatia se schimba cind lumea launtrica devine obiect
al cunoasterii sistematice si explicite. Aici nu mai intervine
asocierea spontana a sinelui cu lumea, ci disocierea si opozitia
dintre un subiect cunoscator si un obiect al cunoasterii, care tine
tot de sfera launtrica. Si in aceasta ipostaza introspectia este,
pina la un punct, fireasca si necesara. Daca nu s-ar observa si
cunoaste, YOGHINUL nu s-ar putea perfectiona constient. Socrate
lega efortul cunoasterii de sine cu desavirsirea spirituala. Inca
de pe atunci insa, cunoasterea de sine nu aparea ca o introspectie
pura, nemijlocit launtrica, dupa cum opera de autoperfectionare nu
era redusa doar la decizii pentru sine si simpla autosugestie. Cu
atit mai mult, experientele cu care ne confruntam dezvaluie in
cunoasterea de sine importante mijlociri-comparari cu altii,
observare a propriului comportament si chiar experimentare cu
propria persoana pusa in diverse situatii speciale pentru a-si
dovedi calitatile si lipsurile. Autoeducarea prin YOGA recurge de
asemenea la actiuni, asumari de sarcini, exersari, situarea in alte
raporturi etc. Toate acestea in legatura cu faptul ca veriga
interna (MICROCOSMOSUL) nu poate fi izolata de celelalte verigi ale
conduitelor umane si ale relatiilor cu ambianta MACROCOSMICA. In
fapt, cunoasterea de sine se dovedeste a fi mult mai dificila decit
cunoasterea lumii obiective.
Realizind performante adaptative in sensul luarii in stapinire
a mediului, omul, in pofida diferentierii in extrovertiti si
introvertiti, se dovedeste a fi un subiect precumpanitor
extrospectiv si prea putin introspectiv. Aceasta fiind situatia,
este explicabil de ce introspectia, conceputa ca metoda unica si
esentiala, de edificare a psihologiei, a esuat, de unde si
semnificatia minora, chiar peiorativa, ce insoteste acest termen in
limbajul psihologiei contemporane. Introspectia, ca metoda
insarcinata cu descrierea si explicarea fenomenelor psihice
descinde din filosofia clasica, reprezinta o extensiune a
meditatiei si contemplarii (care sint adeseori utilizate si in
YOGA) asupra vietii psihice si mentale individuale. Absolutizata in
psihologie si in YOGA drept unica modalitate de acces in lumea
fenomenelor psihice si mentale, introspectia se motiva printr-un
amestec de spiritualism si mister. Psihicul este considerat aici ca
existind aproape independent de materie, intr-o mare masura fiind
paralel ei, cu alte cuvinte, existind prin sine insusi. Unica
modalitate de a initia in YOGA cunoasterea este atit cea direct
senzoriala cit si cea intuitiva, paranormala, spirituala. In fapt,
psihicul si mentalul nu pot fi total despartite de materie, de
corpul fizic, de reactiile comportamentale, iar cunoasterea este,
de regula, indirecta. Desi se bazeaza intotdeauna pe indici
launtrici, acestia trebuie sa fie prelucrati, raportati la alte
cunostinte etc., cunoasterea fiind in ultima instanta deductiva dar
si intuitiva, paranormala, spirituala.
Raminind pe pozitia introspectiei ca unica metoda de
construire a stiintei despre psihic, filosoful Kant a declarat
imposibilitatea psihologiei, intrucit psihicul, cu toate
proprietatile sale “apriorice”, ar ramine un “lucru in sine”. A.
Comte a sustinut ca, intrucit faptele relevate introspectiv sint
prea inconsistente, superficiale si fugare, introspectia nu permite
o edificare pozitiva. A. Comte nu si-a dat seama de caracterul mult
mai edificator al faptelor de comportament in raport cu trairile
autosesizate superficial. Sistemul milenar YOGA depaseste cu mult
introspectia si conceptia ce-i conferea adeseori acesteia un rol
decisiv, fara a abandona insa cu totul introspectia ca fenomen real
si importanta metoda auxiliara. Introspectia se desfasoara intr-un
cadru individual, ori YOGA ne orienteaza asupra generalului. Actul
de dedublare la care se recurge, subiectul yoghin devenind
concomitent actor si spectator, este dificil si limitat, dupa unii
chiar imposibil (pentru cei superficiali si ignoranti) intrucit nu
poti “sa privesti pe fereastra pentru a te vedea trecind pe
strada”. S-a pus atunci problema antrenarii progresive a
capacitatilor introspective si a asigurarii competentei prin
metodele YOGA, a celor ce o practica. In mod firesc insa, in sfera
constiintei de sine intra numai o parte din ceea ce reprezinta
activitatea psihica, deoarece desfasurarile inconstiente nu se lasa
facil constientizate decit cu ajutorul centrilor de forta
(CHAKRAS). La fel, mecanismele sau operatiile si legile activitatii
psihice, se ofera direct examinarii introspective a celui care
practica YOGA daca acesta are in vedere fenomenele inefabile de
rezonanta cu care se confrunta in universul sau launtric. Datele
introspectiei sint adeseori dificil de descris deoarece sint
mijlocite prin verbalizare si relatate verbal. Ori, se stie foarte
bine ca nu tot ceea ce constituie simtire si afectivitate este
susceptibil de a fi exprimat verbal. Fiind handicapat de
necunoscutul din sine ca si de un necunoscut din afara, subiectul
este inclinat sa suplineasca deficiturile prin intuitii spirituale
carora sa le acorde valoare de adevar. YOGHINUL isi poate permite
insa o astfel de abordare pentru ca el ajunge sa descrie obiectiv
si sa explice exact.
De multe ori in YOGA se recurge si s-a recurs si la empatie,
subiectul YOGHIN transpunindu-se in situatia altuia si urmarind
telepatic sa reconstruiasca experiente launtrice ale unei alte
persoane foarte evoluate spiritual. Problema nu este insa nici pe
aceasta cale total rezolvata pentru ca uneori ramine in dubiu
insasi masura transpozitiei. YOGA cauta sa utilizeze introspectia
si sa o adapteze exigentelor experimentului obiectiv. In aceasta
perspectiva se introduc unele corectii. Subiectul trebuie ca in
timp ce actioneaza, rezolva o problema, sa se exprime cu voce tare,
oferind pe aceasta cale, a “reflexiei vorbite”, indicatii,
cercetatorului asupra modului cum gindeste si a etapelor parcurse.
In practica YOGA, pentru a se evita deformarile sau fantasmagoriile
aberante izvorite din “dedublare”, se cere practicantilor sa
constientizeze atent cele intimplate cu ei insisi atit in timpul
executiei unui procedeu YOGA cit si dupa aceea. El va reconstitui
modul cum a procedat, ceea ce a simtit, etc. si-l va memora. Prin
YOGA se poate ajunge la cunosterea nemijlocita a psihicului de
catre psihic.
Introspectia este o importanta metoda in YOGA cu ajutorul
careia se constientizeaza, se examineaza si se descriu fenomene si
starile propriei vieti sufletesti mentale si spirituale, devenind
posibila o autoanaliza. Utilizarea ei ca metoda importanta de
cunostere a psihicului a condus la concluzia ca psihicul se poate
cunoaste oarecum izolat de influentele exterioare. In YOGA,
psihicul se cunoaste de asemenea in activitate, prin metode
milenare obiective, experimentale. Negarea introspectiei in YOGA ar
fi o mare eroare. Introspectia reprezinta un mjloc necesar de
studiere a vietii sufletesti, mentale si spirituale eficient in
masura in care, integrat intr-un complex de metode traditionale
poate conduce la rezultate pozitive binefacatoare, practic conforme
cu realitatea. Introspectia este un procedeu curent, des folosit de
om in situatiile sale de viata si, mai ales, dupa ce ele s-au
petrecut. Prin ea se urmareste, fie un spor de intelegere asupra
manifestarilor, fie o valorificare autoanalitica a starilor si
reactiilor, fie, in sfirsit, o concluzie pentru proiectarea
propriei persoane in imprejurari viitoare, tinind seama de
posibilitatile si de principiile YOGA. Se cunoaste faptul ca,
deseori, intentiile nu se potrivesc intocmai cu manifestarile
ulterioare, precum si acela ca, daca ar fi sa se repete
imprejurarile de viata, noi am reactiona relativ altfel, adica mai
bine datorita evolutiei spirituale accelerate pe care o face cu
putinta practica YOGA. Acestea sint tot atitea prilejuri de
meditatie si de invataminte mai ales daca evocam si mentalizam cu
putere ceea ce este sau a fost minunat si spiritual in experientele
noastre launtrice.
Prin introspectie asupra vietii sale sufletesti, omul sporeste
cunoasterea de sine (totodata el ajunge sa intre mai usor in
rezonanta cu anumite energii benefice, subtile din MACROCOSMOS) in
unele situatii de introspectie morbida, dar limitarea la
“adevarurile” proprii sau cu alte cuvinte la fantasmagoriile
aberante descoperite exclusiv pe aceasta cale comporta riscul de a
ajunge la elaborarea unor norme personale de conduita improbabile
in practica, deci la solutii ineficiente, in detrimentul propriu si
chiar al altora. Omul se cunoaste pe sine, oglindindu-se mai intii
in alt om evoluat spiritual (desavirsit) si raportindu-se, cu
multiple mijloace, la viata, la DUMNEZEU.

SECRETUL INTROSPECTIEI. Prin introspectie POZITIVA,
binefacatoare, yoghinii avansati pot sa intre fulgerator in
rezonanta cu diferite sfere subtile de forta din MACROCOSMOS si,
datorita fuziunii perfecte si a punerii la unison cu energiile
subtile din acestea, ei pot sa-si trezeasca si sa-si amplifice in
propriul lor univers launtric anumite capacitati paranormale
(SIDDHIS). Yoghinii recomanda TOTDEAUNA sa se evite introspectiile
negative, bolnavicioase. Prin introspectie superioara asupra
trairilor cu adevarat spirituale, fiinta umana poate ajunge mai
usor la revelarea Sinelui nemuritor (ATMAN). Daca adeseori in
anumite tehnici YOGA ne orientam plini de fervoare aspiratia catre
SCINTEIA DIVINA sau Absolutul divin din noi (SPIRITUL) pe fundalul
unei integrari launtrice in care urmarim sa raspundem la intrebarea
“CINE SINT EU?”, acest gen de introspectie ne va ajuta extraordinar
de mult sa atingem starea de eliberare spirituala.

INTUITIE = Prin definitie, intuitia reprezinta cunoasterea
directa, imediata prin inefabila rezonanta a adevarului fara
ajutorul ratiunii. Dupa Carl Gustav Jung, celebrul psiholog si
psihiatru elvetian, intuitia este una dintre cele patru functii
psihologice fundamentale ale omului, celelalte trei fiind gindirea,
sentimentele si simturile. El descrie intuitia ca pe functia de
explorare a necunoscutului, care ofera posibilitati si implicatii
dificil, in aparenta, de a fi percepute in mod constient. Intuitia
este o calitate foarte importanta in anumite domenii de activitate
si mai ales acolo unde oamenii vin in contact nemijlocit cu alti
oameni. Aceasta capacitate este prezenta adesea la yoghini, la cei
care iau decizii, la inventatori, la genii sau la artisti. Poate
mai bine decit altii, acesti oameni sesizeaza fata ascunsa a
lucrurilor, stiu sa ia cea mai buna hotarire la timpul potrivit,
bat la usile care, sigur, li se deschid, in general, stiu precis ce
au de facut, foarte repede. A putea sa anticipezi turnura
evenimentelor permite mai buna lor intelegere si folosirea intregii
energii pentru infruntarea unei perioade dificile sau gasirea unei
solutii, neasteptate, inteligente atunci cind totul parea pierdut.
Intuitia nu este un act de vointa, ci o stare de atentie si de
receptare inspirata. Si cu toate ca aceasta facultate exceptionala
apartine fiecarui om, sint anumite persoane, printre care mai ales
yoghinii, care stiu mai bine decit altii sa o exploateze. Deci
pentru ca potentialul ei misterios sa ne serveasca cit mai bine,
iata citeva retete simple si la indemina oricarui practicant YOGA.
Cunoastere perceptiva nemijlocita de rationament (in masura in care
este posibila disjunctia intre perceptie si gindire) care
angreneaza intr-o masura mai mare sau mai mica fenomene de
rezonanta subtila ce apar in clarviziune, telepatie, empatie,
cunoastere spirituala etc. Descoperire brusca a unei solutii
geniale fara constiinta modului de descoperire, care are loc fie la
primul contact cu problema, fie dupa o perioada de efort fara
succes urmata de pauza (asa-numita inspiratie). In prima acceptie,
intuitia este in general caracteristica pentru al doilea stadiu
ontogenetic al dezvoltarii intelectuale (2-6 ani), dar se manifesta
si la adult jucind un rol foarte important la yoghinii avansati. In
a doua acceptie, de intuitie cognitiva, se manifesta la toti
indivizii, dar in grade diferite (fiind extraordinar de dezvoltata
la yoghini), fiind determinata de factori constitutionali si de
mediu.
In privinta relatiei cu gradul de dezvoltare a gindirii
abstracte exista afirmatii contradictorii. Unele sustin ca intuitia
involueaza pe masura dezvoltarii logicii si a civilizarii mediului
in care traieste individul (C.G. Jung). Altele, dimpotriva, sustin
pe baza datelor experimentale, ca exista o strinsa legatura intre
intuitia cognitiva si gindirea abstracta (Westcott, Masher si
Hansby). Cunostinta obtinuta prin intuitia cognitiva, fiind
determinata printr-o subtila stare de rezonanta spirituala, este de
obicei o idee scurta, insotita de sentimentul evidentei, al
certitudinii subiective si al armoniei depline cu celelalte
cunostinte (Spinoza, H. Bergson, C.G. Jung, yoghinii: SIVANANDA,
VIVEKANANDA).
Intuitia cognitiva, ca stare de rezonanta spirituala, are la
baza activitatea subconstienta a carei directie este imprimata de
analiza constienta. Durata si efectele analizei constiente, depind
de inteligenta, de caracteristici ale afectivitatii si motivatiei,
de dificultatea problemei si de dispozitia cerebrala. (In general
oboseala sau devitalizarea nu sint propice intuitiei) Starea
psihica favorabila aparitiei in constiinta a rezultatelor
explorarii subconstiente intretinute de dorinta de rezolvare este
caracterizata de sentimentul identificarii si rezonantei subtile cu
problema, abandonarea unor restrictii logice, efervescenta gindirii
si afectivitatii, in anumite limite.
In intuitia cognitiva, la primul contact cu problema, aceste
conditii se creaza in situatii premergatoare receptionarii
problemei. Diferiti factori externi o influenteaza in masura in
care contribuie la crearea confortului psihic si a certitudinii ca
vom rezolva problema. Ei variaza de la individ la individ fiind
foarte dezvoltati la yoghinii avansati. Intuitia cognitiva se
dezvolta odata cu cresterea experientei intr-un domeniu, dar numai
la indivizii cu anumite trasaturi de personalitate. In mare,
personalitatea subiectului intuitiv se distinge prin: independenta,
nonconformism, comoditate, fantezie, inclinatie spre speculatie,
pasiune puternica pentru un anumit domeniu, multilateralitate,
inteligenta, incredere in sine, atitudine relaxata, aproape
detasata fata de problema, posibilitati mai reduse de verbalizare.
In privinta trasaturilor morale ale subiectilor intuitivi nu exista
un consens, desi sint dezbatute cu interes. Dupa Jung se disting:
A. a) intuitia subiectiva, perceperea propriilor stari psihologice
subconstiente; b) intuitia obiectiva, cunoasterea obiectelor
externe pe baza unor perceptii subliminale. B. a) intuitia
abstracta, solutia consta in surprinderea subconstienta a unei
legaturi abstracte si este precedata de tatonari; b) intuitia
concreta, solutia este sugerata de elemente perceptive care se
ciocnesc in mod necesar gratie REZONANTEI cu o directie a gindirii,
adesea destul de vaga. Directia consta mai mult in atentia
staruitoare pentru problema si in dorinta arzatoare de a o rezolva;
tatonarile premergatoare aici nu se conduc dupa ipoteze logice.
Intuitia poate interveni in geneza ideilor, dar astfel de idei
trebuiesc totusi sa fie supuse controlului rational, singurul in
masura sa le confirme cu certitudine.

TIPURI DE INTUITIE
In fiinta umana care practica cu consecventa procedeele YOGA se
trezesc si se amplifica gradat urmatoarele forme principale de
intuitie in strinsa legatura cu activarea plenara si armonioasa a
celor 7 centri de forta CHAKRAS care exista in microcosmosul nostru
launtric.
1)Intuitia vitalitatii globale sau cu alte cuvinte a inzestrarii
vitale de ansamblu, atit a propriei noastre fiinte cit si a
celorlalte fiinte cu care venim in contact sau pe care le vedem
(chiar si intr-o fotografie). Aceasta forma de intuitie este in
strinsa legatura cu activarea armonioasa a lui MULADHARA CHAKRA.
In general vorbind, vitalitatea este capacitatea specifica a
structurilor organice, bioenergetice si psihice de a furniza forta
de baza, neaparat necesara care permite sa se mentina echilibrul
fiintei pentru ca aceasta sa se poata regenera, evitind astfel
disfunctionalitatile si involutia. In cazul practicantilor YOGA
perseverenti, vitalitatea este asigurata si amplificata nu numai
prin profilaxie, energizare, continenta, alimentatie adecvata,
evitarea exceselor daunatoare si a privatiunilor inutile, ci si
prin intretinerea in conditii optime a functiilor specifice ale
centrului de forta MULADHARA CHAKRA(in care se afla de fapt si
KUNDALINI SHAKTI) prin antrenament si activare armonioasa. Yoghinii
considera ca singurul remediu pentru a mentine si amplifica acel
dinamism care caracterizeaza viata omeneasca este realizarea unei
stari normale de rezonanta cu energiile subtile specifice din
univers care actioneaza la nivelul acestui centru de forta
(MULADHARA CHAKRA).
Vitalitatea depinde adesea de dozarea armonioasa a elementelor
subtile: pamint (PRITHIVI TATTVA); apa (APAS TATTVA); foc (TEJAS
TATTVA) si aer (VAYU TATTVA) care asigura starea de incarcare cu
energie vitala a organismului. Vitalitatea puternica se afla la
baza tuturor actiunilor fecunde si debordante. Vitalitatea
excelenta permite o adaptare rapida la diferitele circumstante ale
existentei. Gradul de vitalitate al unei fiinte depinde de
intensitatea activarii armonioase a centrului de forta MULADHARA
CHAKRA in special si MANIPURA CHAKRA, SWADHISTHANA CHAKRA, ANAHATA
CHAKRA secundar. Vitalitatea poate fi impulsionata rapid si de
ambianta sau aura unei persoane foarte vitale, de o ambianta
puternic regeneranta sau de un anumit climat geografic (primavara,
vara, munte, mare, regiune foarte bogata in PRANA, uscata sau
umeda).
Anumite tulburari sau diminuari ale vitalitatii reflecta
adeseori o stare de agitatie sau unele deficiente fizice sau
psihice: neurastenie, manie etc.
Anumite fiinte umane care dispun de o foarte buna vitalitate pot
totusi sa fie <> de felurite tulburari psihice ca:
angoase, refulari, frustrari, complexe de inferioritate etc.
2)Intuitia parteneritatii sau cu alte cuvinte a unei posibile
relatii de cuplu cu complementaritate sexual – erotica ce se
trezeste si se amplifica gradat in prezenta unei anumite fiinte
umane de sex opus. Aceasta forma de intuitie este in strinsa
legatura cu activarea armonioasa a lui SWADHISTHANA CHAKRA. Dupa
cum se stie, cuplul polar este un veritabil nucleu generator de
forta pe toate nivelele fiintei. Cuplul exprima structural si
functional modul in care doua fiinte umane complementare, de sex
opus, se intermodeleaza creator gratie iubirii dezvoltindu-se,
motivindu-se si determinindu-se mutual, prin interacomodare si
interasimilare, simultan in plan biologic, bioenergetic, psihic si
mental. Cuplul polar este o structura bipolara, de tip biologic,
bioenergetic, psihic si mental, bazata pe interdeterminism mutual
(cele doua fiinte de sex opus care alcatuiesc cuplul se
polarizeaza, se satisfac, se stimuleaza, se sustin, se dezvolta, se
asimileaza si se realizeaza ca individualitati biologice,
bioenergetice, afective si mentale unul prin intermediul
celuilalt). Cuplul polar este rezultatul unui proces interactional
creator, multiconex si multinivelar, desfasurat simultan in
urmatoarele sfere interpersonale: intermotivational (sexual -
erotic, afectiv); intercomunicational, intercognitiv,
interevaluativ, interfunctional (cooperare, competitie, armonie);
interrelational si de interdezvoltare biologica, bioenergetica,
psihica si mentala a personalitatilor celor doi. Sensul evolutiv al
cuplului poate fi ARMONIC, SATISFACATOR, GENERATOR DE FERICIRE si
STABILIZATOR in cazul unui cuplu polar sau DIZARMONIC,
NESATISFACATOR, GENERATOR DE SUFERINTA SI FRUSTRARI, DISTORSIONANT
tinzind catre disociere, in cazul cuplului necomplementar (in care
cei doi nu se potrivesc unul cu celalalt).
Prin constientizarea gradata a acestei forme de intuitie (a
parteneritatii) in strinsa legatura cu gradul de dinamizare
armonioasa a lui SWADHISTHANA CHAKRA yoghinul sau yoghina poate
realiza cu usurinta ce inseamna si cum se realizeaza o autentica
complementaritate de cuplu.
COMPLEMENTARITATEA de cuplu este un aspect complex ce
caracterizeaza structurarea si calitatea evolutiei unor cupluri
constind in interconectarea reciproc compensatorie a unor reactii,
atitudini si comportamente. Astfel, unele trasaturi si manifestari
(adaptative si dezadaptative) ale celor doua personalitati se pot
potenta sau atenua prin mutualitate, ori se pot neutraliza intr-un
sens favorabil sau, dimpotriva, defavorabil evolutiei cuplului.
Asa, de pilda, procesul de interacomodare este facilitat initial,
intr-o diada structurata pe principiul dominare – dependenta (activ
- pasiv, ascendent – submisiv), dar manifestarea in exces a uneia
dintre aceste trasaturi la un iubit (stimulata inconstient de
manifestarea trasaturii opuse, corespondente la celalalt iubit),
conduce la deficite de interacomodare si de asumare corespunzatoare
a rolurilor amoroase. Astfel, iubitii ajung sa se frustreze
reciproc, transformindu-si relatia intr-o veritabila uniune
sadomasochista. Potentarea reciproca a unor trasaturi de
personalitate de sens opus pare sa fie o “predispozitie” a
cuplurilor constituite prin complementaritate de cuplu. Pe de alta
parte, se constata tendinta ca o trasatura cu potential
dezadaptativ (conflictual) a unui iubit sa fie atenuata (moderata)
de o trasatura complementara, moderatoare la celalalt. Astfel,
impulsivitatea, hiperreactivitatea, gelozia, explozivitatea,
agresivitatea unui iubit se modereaza prin echilibrul, calmul,
tactul sau hiporeactivitatea celuilalt. Naturile active si agresive
se exacerbeaza in preajma celor supuse, pasive, extrovertitii se
“dilata” in raport cu introvertitii, curajosii devin imprudenti si
impulsivi in raport cu anxiosii. Conflictul este potential continut
in chiar fenomenul de bipolaritate a celor doua personalitati in
actul interpersonal. Din acest motiv, un decalaj semnificativ intre
iubiti in ceea ce priveste calitatea si intensitatea manifestarilor
de sens opus, devine un indice cu prognostic relativ nefavorabil in
evolutia relatiei armonioase la aceste cupluri. Aceasta nu inseamna
ca, in general, cuplurile constituite pe principiul
complementaritatii de cuplu sint predispuse la disolutie; ceea ce
se poate afirma in cazul lor este doar: un coeficient mai mare de
dinamism interpersonal si o tendinta spontana mai accentuata la
exacerbarea unor trasaturi psihice opuse, ceea ce sporeste riscul
conflictual si creste durata interacomodarii amoroase.
Trezirea si amplificarea intuitiei parteneritatii permite de
asemenea fiintei umane sa inteleaga si sa utilizeze cu usurinta
limbajul erotic.

LIMBAJUL EROTIC este ansamblul de codificari verbale si
nonverbale, energetice, subtil amoroase, purtatoare si
transmitatoare de informatie afectiv – senzitiva in procesul de
intercomunicare specific unui cuplu. Limbajul erotic este
principalul mijloc care faciliteaza si manifesta atractia afectiva
si sexuala intre iubiti, avind de cele mai multe ori un caracter
particular, original fiecarui iubit si fiecarui cuplu. Prin
intermediul limbajului erotic verbal, energetic si mimico -
gesticular – expresiv, individul uman se dezvaluie pe sine ca
persoana cu trairi, valente, aspiratii, preferinte, optiuni si
satisfactii erotice resimtite, manifestindu-se simultan ca emitator
si receptor de energii, sentimente, trairi si reactii erotice, prin
intermediul carora el cunoaste si evalueaza iubitul si,
concomitent, se autocunoaste si se autoanalizeaza.
Limbajul erotic are si o importanta funtie reglatorie in
procesul interactiunilor capatind in comunicarea amoroasa propriu-
zisa si nuante particulare, ca urmare a cresterii gradului de
intimitate si implicare complexa a personalitatii in asumarea si
exercitarea multiplelor fatete ale rolului familial (sot, parinte,
colaborator si sustinator moral si material, prieten, terapeut).
Limbajul erotic manifesta in numeroase cupluri si o tendinta la
uzura si “clisee” verbale sau gestuale, ceea ce ceeaza “obisnuinte”
si “monotonie relationala”, favorizind devitalizarea erotica a
cuplului si impietind asupra gradului de atractivitate mutuala.
Coeziunea amoroasa si satisfactia reciproca sint influentate in
mare masura de gradul de adecvare, expresivitate si autenticitate
a comunicarilor in general si a celor erotico – senzitive in
special, care intretin climatul afectiv la o intensitate optima si
asigura procesele de intercunoastere si interadaptare amoroasa. In
interactiunea sexual – afectiva, calitatea limbajului erotic joaca
un rol considerabil, in special in desfasurarea preludiului si
postludiului sexual, fiind implicate pozitiv in special
componentele nonverbale de tip senzitiv (comunicarea tactil -
kinestezica, vizuala, olfactiva, gustativa, auditiva, timbrul si
modulatia vocii, expresivitatea conjugala a cuvintelor, tacerii si
privirii, mimica fetei si miscarea corporala, zimbetul, risul etc).
Functia ludica a limbajului erotic este de asemenea stimulativa
in contactul interpersonal amoros nu numai la nivel senzitiv -
nonverbal, ci si in plan verbal, in cadrul intercomunicarilor
cotidiene ale cuplului, legate de convietuire si indeplinirea
sarcinilor specifice. Inhibitiile limbajului erotic, lipsa de
suplete si de imaginatie in comunicarea erotica in general, sint
generatoare de disfuntii in sfera interactionala, manifestate prin
confuzii si erori de intercomunicare si intervalorizare, regresarea
unor conduite erotice abia formate, pierderea “tonusului afectif
pozitiv” al cuplului, scaderea atractivitatii sexual – afective,
tensiuni generatoare de insatisfactii si conflict. Slaba
manifestare a limbajului erotic creeaza in multe cupluri un
coplesitor sentiment de saturatie psihica si plictiseala,
favorizind in unele cazuri, depresie si anxietate, iar in altele
tentatii si conduite infidele. Perfectionarea stilului de
comunicare erotica devine o motivatie de regenerare continua a
atractivitatii si coeziunii mutuale, fiind o componenta importanta
a capacitatii de autodezvoltare (autocreare) a unui cuplu.
Comunicarea erotica verbala, atunci cind se afla in relatii de
concordanta cu comunicarea erotica mimico – gesticulara si
senzitiva, creeaza premise favorabile unor interactiuni erotice si
de cuplu benefice, sanogene, care confera cuplului o traiectorie
echilibranta, bazata pe siguranta si confort afectiv. In caz
contrar, cuplul este puternic supus influentelor dezorganizatoare
ale contradictiilor motivational – afective generate de efortul in
jocul de rol erotic duplicitar, in care eventual continutul
comunicarilor verbale nu este coincident cu continutul si
semnificatia comunicarilor senzitiv- gestuale, creind sentimente de
inautenticitate, suspiciune si penibil intre iubiti. Unele situatii
care apar frecvent atrag atentia asupra saracirii si distorsionarii
comunicarii verbale in general in unele cupluri conflictuale si
patogene, simultan cu o crestere a comunicarii nonverbale saturate
frustrant, negativ. In astfel de cupluri, chiar si tacerile
prelungite, ostentative creaza cresteri semnificative ale
tensiunilor negative, contribuind ulterior fie la conflicte
manifeste, fie la “ruptura” relatiei prin evitari, ignorari si
devalorizari reciproce. Slaba functionalitate a limbajului erotic
intr-un cuplu [semnalata prin banalele afirmatii: "el (ea) nu prea
discuta cu mine" sau "el(ea) nu ma face sa simt ca ma iubeste sau
ca ma intelege"] atrage atentia asupra unui deficit de
intercomunicare afectiva ale carui cauze trebuie identificate prin
autoanaliza si interanaliza motivatiilor profunde, de cele mai
multe ori neconsientizate, care genereaza sau submineaza baza de
atractie si de dezvoltare mutuala a unui cuplu. ISHVARA =
“Stapinul divin si protectorul intregului univers”. reprezinta
aspectul personal al lui Dumnezeu, creatorul universului. Absolutul
(BRAHMAN) devine ISHVARA atunci cind este invaluit de lumea
fenomenala pentru a fi considerat obiectul adoratiei noastre.
“ISHVARA este forma suprema pe care spiritul uman o poate da
Absolutului DUMNEZEIESC (BRAHMAN)” – SWAMI VIVEKANANDA. Intelegerea
umana comuna nu poate concepe divinul decit prin intermediul unei
forme; de aici necesitatea ideii de ISHVARA care nu este insa,
conform filosofiei ADVAITA – VEDANTA, decit o manifestare
particulara a lui BRAHMAN (Dumnezeu-Tatal).

ISTERIE = forma de nevroza caracterizata prin
hiperexpresivitate somatica, a ideilor, a imaginilor si a afectelor
inconstiente. Boala a fost cunoscuta si descrisa inca din
antichitate de catre Hipocrat, dar a fost conturata abia la
sfirsitul secolului al XIX-lea, de catre Charcot, care o considera
ca o boala somatica, care ar apartine neurologiei. El descrie asa-
numitele “crize de isterie”, care survin la anumite intervale si se
manifesta printr-o simptomatologie precisa. In isterie, uneori
bolnavii isi imprumuta simptomele imitind. Marea sugestibilitate
este o caracteristica importanta a isteriei.
Isteria este o boala lipsita de un substrat neuronal, indusa
prin sugestie si susceptibila de a dispare prin persuasiune
(contrasugestie). YOGA considera ca isteria are drept cauza
conflictele refulate care se manifesta in diferite simptome. Deci,
simptomele isteriei ar constitui fenomene specifice, subtile de
“conversie” pe plan somatic a conflictelor launtrice inconstiente.
Structurile personalitatii isterice se caracterizeaza prin
psihoplasticitate, sugestibilitate, existenta unor structuri
conflictuale. Manifestarile isteriei apar sub forma de conduite
expresive, dar sint “produse” de personalitatea patologica a
isteriei, de aspectele caracteriale fundamentale ale isteriei:
sugestibilitate, mitomanie si diferite tulburari la nivelul
analizatorilor, la nivelul motricitatii si prin demonstrativitate
(“teatralism al isteriei”).
Isteria se insera pe un fond afectiv si volitional defectuos,
bolnavul isteric prezentind o permeabilitate afectiva
(poechilotimie), o imposibilitate de conservare a starii afective
anterioare intr-o situatie afectiva deosebita. Astfel, conduitele
istericilor sint efecte simbolice, pe planul constiintei a unor
trebuinte inconstiente de a imprumuta de la altul, imaginea de
sine. In general se distinge o serie de forme ale isteriei:
a) isteria de conversie – unde conflictul psihic se exprima in
simptome somatice (paralizii trecatoare, anestezii, nod in git
etc.);
b) isteria de angoasa – este de fapt o nevroza al carei simptom
central este fobia;
c) isteria de aparare – caracterizata prin tendinta subiectului de
a se apara contra reprezentarilor ce i-ar produce stari afective
rele. Mai ales pentru yoghini, IUBIREA adevarata este un
sentiment inefabil, coplesitor si divin care face cu putinta pentru
acela (sau aceea) care o traieste plenar sa resimta o inefabila
dilatare euforica a fiintei sale si totodata a cimpului constiintei
de la finit catre infinit.
Ceea ce caracterizeaza in mod fundamental iubirea adevarata
este faptul ca permanent ea este opusul EGOISMULUI.

IUBIREA este simtita intens de fiintele umane sub forma unui
sentiment unificator, profund euforic, coplesitor, nuantat, moral-
estetic funciar.
Iubirea se manifesta mai ales prin aspiratia sublima,
dezinteresata, profund transfiguratoare si patrunsa de abnegatie
catre obiectul sau: o fiinta umana de sex opus care ne atrage, o
anumita persoana asupra careia resimtim spontan imboldul sa ne
revarsam in mod detasat afectiunea sau chiar o colectivitate, o
idee ori o valoare, o activitate. Nasterea, persistenta si
dezvoltarea acestui sentiment profund unificator, euforic, care in
esenta sa este divin si beatific si dezvoltarea acestui sentiment
atunci cind el se manifesta divers nuantat, de la o fiinta umana la
alta in sfera sa individuala (care este aproape unica, fiind
diferita de la un om la altul) este intim legata de formarea si
cristalizarea personalitatii.
Iubirea dintre sexe vizeaza, prin transfigurare amoroasa
profunda si adoratie, fuziunea complementara inefabil unificatoare
pe toate planurile (inclusiv cel fizic-sexual) cu o anumita fiinta
umana care se afla in plenitudinea sa fizica, vitala, psihica,
morala si intelectuala care apare aceluia sau aceleia care o
iubeste intens, in frumusetea individualitatii sale unice si
irepetabile, fiind tocmai din aceasta cauza (pentru ACELA SAU ACEEA
CARE IUBESTE) generatoare de o imensa fericire, autentica numai in
aceasta calitate. Natura si rolul urias indeplinit permanent de
iubire, atunci cind aceasta este intens si cu adevarat liber
manifestata in viata oamenilor, au primit in decursul timpului
interpretari variate. Una dintre cele mai stravechi interpretari
ale iubirii este aceea mitologica-cosmologica, in care iubirea
apare ca o nesfirsita forta euforica, transfiguratoare, sublima,
divina, cosmica, grandioasa, generatoare a tot ceea ce este frumos,
minunat si infinit creatoare (de exemplu Erosul regenerator al
orficilor, principiul organizator divin al Universului la
Empedocle, entuziasmul eroic la G. Bruno, principiul unificator
divin al cerescului (+) si al teluricului (-), al finitului si
infinitului in romantismul german; aspectul polarizant,
complementar si unificator al fortei subtile a Soarelui ((+)
masculinul, aspectul emisiv) si al fortei subtile a Lunii ((-)
femininul, aspectul receptiv) care este puterea motrice si
diriguitoare a manifestarii si a evolutiei in YOGA). Distingind
genuri diferite ale iubirii si considerind-o pe cea profund
transfiguratoare si spirituala (pura, inaltatoare, divina) ca net
superioara, numerosi ginditori i-au atribuit virtuti cognitive
fundamentale (de ex. cunoasterea frumosului ideal ca atare,
identificarea extatica a iubirii si cunoasterii la Platon,
accederea catre culmile extatice ale lumii inteligibile,
beatitudinea iubirii divine la M. Ficino, libertatea interioara
deplina izvorita din cunoasterea intuitiv-rationala, “amor dei
intellectualis” la Spinosa, penetrarea, datorita unei inefabile
rezonante interioare cu continutul ideal sau absorbirea in noi,
datorita fuziunii depline si a identificarii perfecte (in care
cunoasterea, obiectul sau fiinta ce este cunoscuta si cunoasterea
care rezida sunt UNA) a lucrului (sau a fiintei umane) cunoscute(e)
ca intr-o contopire erotica la F. Schlegel).
Iubirea a fost si este investita cu importante sensuri si
valente umane si spirituale in gindirea moderna, revelindu-se rolul
ei ca factor de aglutinare a solidaritatii umane profunde, ca
factor de asigurare a comunitatii de idei a speciei umane, ca
esenta sublima, divina si profund transfiguratoare a omului.
Reprezentantii filosofiei religioase, ginditorii crestini mai cu
seama (de exemplu, neoplatonismul, tomismul si neotomismul,
personalismul, existentialismul religios) au pus foarte clar in
evidenta unele aspecte ale antropologiei iubirii (caritate-agape),
interpretindu-le in chip divin, inaltator, transcendental, ca
iubire a lui DUMNEZEU, in care aceasta se identifica cu iubirea
universala (temelia unitara a celor trei ipostaze ale lui
Dumnezeu). O pozitie aparte ocupa din acest punct de vedere,
printre teologi, Teilhard de Chardin, care a construit o conceptie
etica profund bazata pe dragostea dintre oameni, pe un colectivism
plenar unificator afectiv si intelectual. Intarirea accentelor
pesimiste si irationaliste ale iubirii caracterizeaza multe dintre
interpretarile filosofice in sec. al XIX-lea si al XX-lea (de
exemplu, Schopenhauer (Pentru acesta, de exemplu, “Amorul nu este
decit o cursa intinsa individului pentru ca acesta sa perpetueze
specia”), Nietzsche, M. Scheler, K. Jaspers, Sartre, Gabriel
Marcel). Dovedind determinarea lui (a sentimentului iubirii)
corelat psihic si mental, unii folosofi au subliniat transformarile
profunde pe care le-a suferit sau le sufera sentimentul iubirii de-
a lungul timpului si au pus in evidenta aportul ei hotaritor in
cunoasterea de sine, in atingerea starii de fericire, in formarea
si modelarea umana.
Yoghinii au considerat totdeauna sentimentul iubirii ca fiind
extraordinar de important si l-au caracterizat adeseori drept un
esential criteriu valoric sui-generis al gradului de umanizare si
elevare a comportamentului natural al omului, o masura a faptului
ca in insasi fiinta sa microcosmica cea mai intim individuala CEL
CARE IUBESTE poate totodata sa devina, datorita iubirii, o fiinta
dilatata in infinit, macrocosmica, unificata si divina.
Privind lucrurile din punct de vedere psihic, putem spune ca
iubirea sau amorul se formeaza printr-un fenomen complex de
<> care a fost destul de bine descris de STENDHAL (in
lucrarea sa celebra “DESPRE DRAGOSTE”) si este analizat acolo ca un
proces de fixare progresiva pe care ni-l genereaza comunicarea si
identificarea inefabil empatica cu o anumita fiinta umana de sex
opus care ne completeaza (intregeste) si ne polarizeaza pe multiple
nivele ale fiintei noastre, facindu-ne sa ne descoperim mult mai
unificati si armoniosi. STENDHAL opune aceasta dragoste intensa,
durabila, profund transfiguratoare si adevarata amorurilor bruste,
frenetice si fulgeratoare (<>) care, prin
angrenarea unor polarizari efemere, partiale sau lipsite de o
anumita profunzime si complexitate, sunt cel mai adesea predispuse
sa dispara la fel de repede cum au aparut deoarece fie de o parte,
fie chiar de ambele parti, lipseste sustinerea afectiva si
transfigurarea care face posibila aprofundarea in timp a fuziunii
amoroase pe multiplele niveluri realizata in cuplu.
Din punct de vedere moral, asa cum am mai spus, amorul este
definit de catre yoghini ca fiind un sentiment euforic sublim si
profund transfigurator care este opus egoismului. Iubirea adevarata
este, prin urmare, o modalitate foarte simpla de depasire sau
transcendere a egoismului. Intelegind profund acest aspect prin
trairea directa, intensa, spontana si libera a iubirii adevarate
putem sa intelegem mult mai bine cuvintele divine, esentiale ale
lui IISUS pe care, paradoxal, foarte putini crestini le mai pun
astazi in practica: “IUBESTE PE APROAPELE TAU CA PE TINE INSUTI”.
Genialul scriitor TOLSTOI spune: “ADEVARATA IUBIRE ARE TOTDEAUNA
DREPT BAZA RENUNTAREA LA PROPRIUL BINE INDIVIDUAL”.
Marii sfinti crestini vad in iubire izvorul virtutii divine
supreme, care este <>. Problema filosofica pentru
yoghini este de a sti daca iubirea poate sa fie o modalitate
adevarata de cunoastere. Privind din acest punct de vedere, ei
considera ca iubirea este un mijloc rapid de cunoastere (filosoful
SPINOZA scrie: “IUBIREA INTELECTUALA DE DUMNEZEU SE NASTE DIN CEL
DE AL TREILEA FEL DE CUNOASTERE”) si resping ca aberanta ideea lui
DESCARTES ca iubirea nu ar fi decit o orbire a mintii (DESCARTES:
“Iubirea este o pasiune care poate sa fie excitata intens in noi
fara ca sa ne dam seama absolut deloc daca obiectul sau fiinta
umana care o cauzeaza este buna sau rea”).
In continuare, oferim pentru a ilustra cele afirmate, un pasaj
poetic si plin de intelepciune din lucrarea “PROFETUL” a genialului
KAHLIL GIBRAN, cu privire la iubire:
“Cind iubirea coplesitoare va face semn, urmati-i indemnul,
Chiar daca drumurile ei sunt aparent grele si prapastioase,
Si cind vraja ei paradisiaca va cuprinde cu aripile ei
angelice, supuneti-va misterului ei
Chiar daca sabia ascunsa-n penaju-i v-ar putea rani,
Iar cind iubirea transfiguratoare va vorbeste si o simtiti
profunda si divina, dati-i crezare,
Chiar daca vocea ei ar putea sa va sfarme visurile himerice,
asemenea vintului din miazanoapte care va pustieste gradinile.
Fiindca, precum iubirea va incununa, adeseori tot ea trebuie
sa va si crucifice. Precum va face sa cresteti mult mai repede si
imbatati de fericire, tot ea trebuie sa va si reteze uscaciunile si
sa va distruga cit mai repede rautatile si egoismul.
Precum ea va ridica, imbatati de bucurie, pina la inaltimea
voastra ideala, alintindu-va cu o dumnezeiasca gingasie ramurile
cele mai fragile care freamata in lumina soarelui infinit al
iubirii,
Tot la fel ea va razbate ca o miraculoasa forta purificatoare
pina in adincul radacinilor voastre, zdruncinind inclestarea lor cu
pamintul.
Asemeni snopilor de griu, ea va secera, niciodata intimplator.
Va treiera pentru a va descoji.
Va vintura spre a va curata de pleava.
Va macina pina la inalbirea fainii voastre.
Va framinta pina ajungeti foarte supusi, divini si puri. Ca
apoi sa va harazeasca focului sau si sa puteti deveni piinea cea
sfinta a nemuririi la ospatul divin.
Toate acestea si multe altele vi le va da cu prisosinta
iubirea, pentru ca, astfel, sa va puteti cunoaste pe deplin tainele
inimii si sa deveniti o parte din inima Vietii ETERNE din care
izvoraste nesfirsita IUBIREA.
Dar daca, stapiniti de indoiala, egoism, meschinarie,
suspiciune sau de teama, veti cauta doar tihna si placerea
dragostei care permanent vi se daruie fara ca voi sa iubiti,
Atunci e mai bine sa va acoperiti, fiind infrinti, goliciunea
si sa iesiti din treierisul iubirii,
Spre a va intoarce, raminind inchistati si singuri, in lumea
fara de anotimpuri, unde veti ride dar nu cu intreaga voastra
bucurie, unde veti plinge dar nu in toate lacrimile voastre pe care
vi le-ar fi putut smulge extazul iubirii.
Iubirea nu se daruie decit pe sine si nu ia energia sa
atotputernica, divina si misterioasa decit de la sine.
Iubirea nu stapineste si nu vrea niciodata sa fie stapinita de
cel sau cea caruia i se daruie;
Fiindca iubirii adevarate ii este de-ajuns iubirea infinita,
sublima si transfiguratoare.
Cind iubiti nu trebuie sa spuneti “Creatorul e in inima mea”,
ci mai degraba “eu sunt acum topit de iubire in inima Creatorului”.
Si sa nu credeti ca puteti croi singuri drumul iubirii,
fiindca iubirea, daca cu adevarat o meritati, va va arata cu
siguranta drumul ea insasi.
Iubirea nu are nici o alta dorinta decit aceea de a se implini
prin totala iubire.
Dar daca iubesti si trebuie sa ai dorinte, fie ca ele acestea
sa fie:
Sa te topesti de iubire in tot si sa devii izvor de iubire
divina ce susurul in noapte-si cinta;
Sa cunoasti adeseori durerea prea marii duiosii;
Sa fii ranit si imbatat de intelegerea iubirii;
Sa singerezi de bunavoie si bucurindu-te;
Sa te trezesti in zori, cu inima mereu inaripata si sa inalti,
plin de recunostinta, multumire pentru inca o zi de iubire;
Sa te odihnesti, coplesit de beatitudine, la ceasul amiezii si
sa cugeti la extazul iubirii;
Sa te intorci impacat si debordind de fericire acasa la ora
amurgului,
Si, apoi, sa dormi inaltind in inima o ruga pentru fiinta
iubita, iar pe buze sa ai un cintec de lauda.”
“Chiar daca as putea vorbi in multe limbi omenesti si in cele
ingeresti si n-as avea deloc dragoste, as fi ca o arama sunatoare
sau ca un chimval [instrument muzical folosit in vechime, compus
din doua talere de arama care erau lovite unul de altul; acesta mai
era cunoscut si sub numele de talgere] zanganitor. Si chiar daca as
avea darul proorociei si as cunoaste toate tainele si toata
stiinta, chiar daca as avea toata credinta asa incit sa pot sa mut
si muntii din loc si daca n-as avea deloc dragoste, nu as fi nimic.
Dragostea este indelung rabdatoare; ea este plina de bunatate;
dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de
mindrie; nu este suspicioasa; nu se poarta necuviincios; nu cauta
folosul sau (deoarece amplifica daruirea si abnegatia (n.n.)); nu
se minie; nu se gindeste la rau; nu se bucura de nelegiuire (si
astfel nu genereaza REZONANTE cu tarimurile infernale (n.n.)); ci
se bucura cit mai des de adevar, bine si frumos; acopera
(imbratiseaza si, cuprinzind, transfigureaza (n.n.)) totul, crede
tot ceea ce este bun, divin si elevat, nadajduieste (crede cu tarie
ca cele la care aspira cu consecventa, pina la urma se vor
indeplini sau realiza) tot ceea ce este cu adevarat binefacator,
sufera totul cu smerenie.
Dragostea este ceva dumnezeiesc si tocmai de aceea nu va pieri
niciodata. Proorocirile se vor sfirsi, limbile vor inceta,
cunoasterea va avea sfirsit, dragostea va ramine nesfirsita. Caci,
daca acum cunoastem in parte si proorocim in parte, atunci cind cu
ajutorul dragostei vom ajunge la desavirsire, acest “IN PARTE” se
va sfirsi (pentru ca vom deveni UNA cu TOTUL LUI DUMNEZEU (n.n.)).
Cind eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil,
gindeam ca un copil; cind m-am facut om mare, am lepadat (m-am
detasat (n.n.)) de tot ce era copilaresc (infantil (n.n.)). Acum
(datorita ignorantei (n.n.)) vedem ca intr-o oglinda, in chip
intunecos; dar atunci (cind vom fi uniti cu DUMNEZEU (n.n.)) vom
vedea fata in fata. Acum cunosc in parte; dar atunci voi cunoaste
pe deplin, asa cum am fost si eu totdeauna cunoscut pe deplin (de
DUMNEZEU (n.n.)). Acum dar ramin aceste trei: credinta, nadejdea si
dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” PAVEL -
CORINTENI, 13
IUBIREA REFLECTATA IN UNELE AFORISME SEMNIFICATIVE
UN CITAT INSPIRAT DESPRE IUBIRE al poetului UGO FOSCOLO:
“-O, Iubire plina de transfigurare! – artele frumoase sunt
copilele tale: tu ai calauzit intiia oara pe pamint sfinta poezie,
singura hrana a sufletelor nobile, care trimit din singuratate
cintul lor dumnezeiesc celor mai indepartate generatii, indemnindu-
le prin cuvinte si ginduri inspirate de cer la fapte glorioase; tu
aprinzi din nou in inimile noastre singura virtute folositoare
muritorilor. TU ESTI Mila care arunca uneori o umbra de suris pe
buzele nefericitului condamnat la suferinta si tu faci sa renasca
fara incetare puterea cea divina si zamislitoare a fiintelor, fara
de care totul ar fi haos si moarte. Daca ne-ai parasi, tu, IUBIRE,
Pamintul ar ajunge neroditor,; vietuitoarele ar fi vrajmase intre
ele; soarele – foc vatamator, iar lumea – jale, spaima si
distrugere universala.”
“De ce iubim intotdeauna cu pasiune? – fiindca aceasta ne face
foarte fericiti; de ce trebuie sa o marturisim sincer? – fiindca
aceasta il face fericit pe celalalt; de ce trebuie sa cautam sa
dovedim aceasta, chiar cu pretul sacrificiului? – pentru a ne da
puterea sa speram ca numai in felul acesta omenirea va izbuti intr-
o buna zi sa-si lepede cel mai mirsav pacat – egoismul brutal.” P.
ISTRATI
“Este posibila iubirea vesnica, cu o singura conditie: sa fie
suficient de intensa, purificata de accidental, de memorie, nuanta
si amanunt, de toate elementele prea concrete care au determinat-o,
pentru ca astfel ea sa se inscrie fara efort in modelul cel mai pur
si transfigurator al dragostei” AL. IVASIUC
“Sunt indragostit. E-un paradisiac curcubeu / deasupra
sufletului meu.” N. LABIS
“Dragostea sublima si adevarata este un sentiment divin,
transfigurator, complex, al carui factor esential este duiosia. In
dragoste trebuie sa existe un sentiment de daruire, o dorinta de a
proteja, un imbold de a face bine si de a procura placere si
fericire – o lipsa deplina de egoism.” W. S. MAUGHAM
“Cind iubesti intens si transfigurezi fiinta iubita, nu exista
nimic mai frumos decit sa dai, sa dai mereu, tot, tot, viata,
gindurile, trupul, tot ce ai, sa simti ca mereu dai si sa fii gata
sa risti totul pentru a da si mai mult.” G. de MAUPASSANT
“Iubirea… o pasiune, o flacara divina, purtind in ea,
indiferent de este durabila sau nu, ca si propria noastra conditie
umana, si fericire, si viata.” G. MEREDITH
“Indragostitul, cind dragostea-l copleseste / iubeste si
transfigureaza cusurul fiintei ce-o iubeste.” MOLIERE
“Cit de sarac si nefericit este acela care nu poate sa spuna:
“Sunt beat mai mereu de vinul cel tare al iubirii”,/ Cum poate el
sa simta in zori uimirea firii / si noaptea vraja sfinta a clarului
de luna?” OMAR KHAYYAM
AFORISME DESPRE IUBIRE ALE PROFESORULUI YOGA GREGORIAN
BIVOLARU
*** Cu fiecare iubire noua ne impartasim, plini de fericire, o noua
particica de univers.
*** Iubirea este cea mai mare dintre fericirile umane, deoarece
este efortul suprem pe care omul il incearca pentru a iesi din
singuratatea fiintei sale launtrice.
*** Iubirea este infinit incintatoare si profund educatoare; ea da
sensul existentei in varietatea si valoarea ei reala… in iubire
totul se schimba, toate devin insemnate; dintr-un nimic se naste
prin transfigurare un divin paradis misterios.
*** A iubi cu adevarat inseamna a inceta sa traiesti doar pentru
tine si implica a face ca toate sentimentele omenesti, ASPIRATIA,
speranta, incintarea, fericirea, afectiunea, bucuria, placerea sa
depinda de fiinta iubita; inseamna a te cufunda imbatat de fericire
in infinit, a nu gasi nici o limita simtirii, a-ti inchina viata
unei fiinte in asa fel incit sa nu traiesti si sa nu gindesti decit
pentru a o face fericita; a turna maretie in banalitate, a gasi
alinare in lacrimi de dor, placere in suferinta despartirilor si
suferinta de a nu oferi totul in placere; cu alte cuvinte, aceasta
presupune a intruni in tine toate contradictiile generatoare de
extaz datorita iubirii.
*** Iubirile minjite de egoism nu trezesc multa simpatie. Inima nu
poate suferi calculele si profitarile, de orice fel ar fi ele.
*** Toate sentimentele calde si datatoare de fericire se intemeiaza
pe reale afinitati launtrice si pe egalitatea sufletelor.
*** Increderea si transfigurarea sunt virtutile iubirii.
*** Caracterul iubirii adevarate are multe asemanari cu candoarea
copilariei: necugetarea, imprudenta, risipa, risul si puterea de
transfigurare care ne face sa traim aievea un basm mirific sunt
aidoma.
*** Iubirea adevarata nu ne scade, ci ne sporeste si ne justifica.
*** Dintre toate pacatele omenesti, cel mai detestabil ramine, fara
putinta de tagada, nepasarea, penibila indiferenta a omului fata de
suferintele, iubirea si durerile omului de linga el.
*** Nu incape amor propriu fata de acei pe care cu adevarat ii
iubim si care ne iubesc.
*** Ce este oare dragostea daca nu ne dam seama ca ea este nevoia
irezistibila de a iesi din tine insuti?
*** Iubirea este, chiar si cind nu banuim, suprema lege a
universului: o lege misterioasa care guverneaza si orinduieste
totul, de la atomul neinsufletit, pina la unirea in cuplu a
fiintelor rationale: de la ea pleaca si spre ea converg, adeseori
ca spre un centru divin de irezistibila atractie, toate gindurile
si actiunile noastre…
*** Dragostea adevarata pretinde o generoasa si euforica daruire.
*** Mijlocul de a-ti face viata placuta si fericita este sa faci
placuta si fericita viata altora; mijlocul de a le-o face placuta
si fericita este sa-i faci sa simta ca ii iubesti; mijlocul de a-i
face sa simta ca-i iubesti este sa-i iubesti, plin de
transfigurare, profund si adevarat.
*** Oarba la greseli este mereu iubirea, datorita transfigurarii;
catre veselie si fericire ea este vesnic inclinata. Mereu
neinfrinta si inaripata, gratie entuziasmului, ea rupe orice
lanturi si prejudecata.
*** Iubirea este o divina flacara pe care chiar zeii o admira la
muritori.
*** Iubirea intensa cheama, mai devreme sau mai tirziu, iubire. Nu
este atit de important ca sa fii iubit, cit sa iubesti cit mai mult
tu – cu toata puterea si cu toata fiinta.
*** Pe forte multi i-a facut dragostea eroi, initiati, genii si
poeti.
*** Prin iubire intensa si profund transfiguratoare, noi descoperim
tot ce e sublim, adinc si tainic in fire.
*** Daca iubirea nu manifesta si o scinteie de nebunie jucausa care
ne face sa evadam din banal, nu-i o iubire foarte mare.
*** Sa darui, plin de transfigurare totul, sa sacrifici totul fara
meschina speranta de rasplata, asta inseamna adevarata iubire.
*** Este o mare fericire sa iubesti cu adevarat si o mare
nenorocire sa pierzi aceasta fericire.
*** Dragostea profund transfiguratoare ii arata omului cum ar
trebui sa fie si cum va ajunge in curind sa se simta el.
*** Cind iubesti cu adevarat, descoperi in tine o nebanuita bogatie
de tandrete si duiosie si, coplesit de fericire, ajungi astfel sa
crezi ca esti in stare de o astfel de dragoste.
*** Dragostea intensa este ca si alcoolul: cu cit esti mai euforic
si mai beat, cu atit te simti si te crezi mai puternic si mai
capabil, devenind totodata din ce in ce mai sigur de drepturile
tale.
*** In orice iubire egoista exista un simbure de ura inconstienta
care nu iarta individualitatii noastre aservirea ei, generatoare de
fericire, unei individualitati straine.
*** In orice iubire ne iubim pe noi transfigurindu-l exact pe
celalalt asa cum aspiram sa devenim.
*** S-a spus ca iubirea cea din urma ne pare totdeauna iubirea cea
dintii; asta din pricina ca iubirea cea dintii ne pare totdeauna
ultima.
*** A iubi inseamna a fi fericit dar, totodata inseamna si a trai
plenar.
*** Adevarata iubire implica, pe linga transfigurare, o daruire si
o sinceritate totala; din clipa in care exista o taina intre doua
suflete care se iubesc, din clipa in care unul dintre ele s-a putut
hotari sa ascunda celuilalt un singur gind, vraja s-a rupt si
fericirea s-a naruit. Izbucnirile de minie, nedreptatea, nepasarea
chiar se pot indrepta; dar tainuirea constienta a adevarului arunca
in iubire un element strain care o denatureaza si o vestejeste fata
de ea insasi.
*** Iubeste putin si se amageste cel ce poate sa spuna doar prin
cuvinte cit si cum iubeste.
*** Dragostea coplesitoare si reciproc transfiguratoare ii face pe
oameni sa se simta divini si egali.
*** Principalul bun divin al vietii implinite este dragostea uriasa
si profund transfiguratoare de oameni.
*** Simtim imperios nevoia de a iubi, de a idealiza si de a
transfigura inainte de a iubi pe cineva anume.
*** Dragostea si fericirea plenara sunt doua elemente importante
prin care omul atinge infinitul.
*** S-a constatat adesea ca oameni care nu se pricep aproape deloc
sa scrie, in nici o imprejurare, compun totusi versuri bune sub
inspiratia dragostei. O putere asemanatoare are dragostea asupra
intregii noastre naturi. Ea pune in mod minunat stapinire asupra
tuturor sentimentelor; il face pe badaran politicos si-i da
cutezanta celui temator. Pina si in cei mai abjecti si mai vrednici
de mila se trezeste, gratie dragostei, curajul de a infrunta lumea.
Incredintindu-l pe indragostit unei alte fapturi, dragostea il
incredinteaza si mai mult siesi insusi. El devine un om nou,
minunat, cu perceptii noi, cu idealuri noi, mai frumoase si atinge
ca prin miracol o solemnitate religioasa a caracterului si a
telurilor, datorita transfigurarii prin iubire.
*** Sa nu se creada iubit nimeni dintre cei care niciodata n-au
iubit pe nimeni.
*** Dragostea adevarata si transfiguratoare il face pe om un vesnic
poet extaziat.
*** Cel mai trist in dragoste este nu numai ca, pentru unii,
dragostea nu dureaza pentru totdeauna ci ca si fericirea pe care o
cauzeaza este usor data uitarii.
*** Unde nu exista o mare dragoste profund transfiguratoare, nu
exista nici o posibilitate de a ajunge la adevar.
*** Multi oameni nu pot sa vrea decit ceea ce iubesc. Iubirea este
la ei un indemn pentru vointa si pentru orice stimulent si mobil in
viata.
*** Cind spunem iubire adevarata, trebuie sa intelegem aspiratie
transfiguratoare catre fericire si frumusete. Aceasta este
definitia iubirii la unii intelepti ai Orientului.
*** Dintre toate fiintele acestei planete, omului ii este doar
propriu sa iubeasca si sa stimeze chiar si fiintele care il
ofenseaza, care-i arata dusmanie. Aceasta, cu gindul plin de
compasiune, ca poate au facut-o din ignoranta.
*** Iubindu-le, plini de transfigurare, conferim fiintelor umane si
chiar lucrurilor frumusete. Iubirea cuprinde intregul mister al
idealului… A iubi inseamna a transfigura si a infrumuseta; a
transfigura si a infrumuseta inseamna a iubi DIVIN.
*** Se pare ca natura n-are alt scop decit de a arunca pe toate
fiintele unele in bratele altora si de a le face sa guste, gratie
transfigurarii prin iubire, intre doua neanturi infinite, betia
euforica a imbratisarii divine.
*** In fiecare om exista o infinita nevoie de a iubi, care-l
divinizeaza atunci cind este plenar si sublim manifestata.
*** Nimic nu este mai presus decit sa traiesti intens pentru o mare
si sublima iubire… Marile pasiuni profund transfiguratoare si
inaltatoare nu sunt nicodata sterile.
*** Iubirea coplesitoare care transfigureaza telul sau isi gaseste
in ea insasi tot scopul si toata multumirea.
*** Prietenia este cel mai adesea rodul timpului; ii trebuie ani ca
sa se coaca; in timp ce dragostea intensa este ca fulgerul, uneori
nascut din furtuna unei profunde transfigurari.
*** Dragostea adevarata si profund transfiguratoare nu poate oferi
altceva decit pe ea insasi si cine vrea altceva nu-i demn de a fi
iubit.
*** La ce bun sa-i dai poetului o lira minunata fara strune si
omului o viata fara dragoste.
*** Cea mai mare fericire, dupa aceea de a iubi plin de
transfigurare, este sa-ti marturisesti iubirea pe care deja simti
ca poti sa o manifesti.
*** Daca cu adevarat iubim, dragostea va chema intr-ajutor pe
vreunul dintre semenii ei: generozitatea, transfigurarea,
bunatatea, inteligenta… Nimeni, nici insusi destinul, nu ataca cu
inima usoara o pasiune inaltatoare.
*** Acela care, gratie transfigurarii profunde, nu considera
cusururile minore ale fiintei iubite drept virtuti inseamna ca nu
iubeste cu adevarat.
*** In fata marilor calitati divine ale altcuiva, nu exista alta
salvare decit dragostea profund transfiguratoare, intensa si
constanta.
*** Iubiti-va plini de daruire si transfigurare; iar daca nu va
puteti iubi, atunci macar tolerati-va cu olimpiana detasare, unii
pe altii.
*** Nimic nu ne face mai necesari si mai fericiti pe toti, in lume,
ca iubirea intensa si profund transfiguratoare pe care o traim
pentru semenii nostri.
*** Intotdeauna plac imens in dragoste nesaturatii – ei sunt niste
fericiti care trezesc o vie admiratie. Au ceva din eroismul sublim
al indraznetilor care vor sa treaca oceanul cu inotul.
*** Numai sufletele egoiste si vulgare isi batjocoresc dragostele
de odinioara. Oamenii de bun simt pastreaza cu sfintenie amintirea
acelor clipe paradisiace.
*** Iubind un om intens si transfigurindu-l, nu-l vedem oare mai
bine si mai corect decit neiubindu-l?
*** Trebuie intotdeauna sa-ti daruiesti cu anticipatie si plin de
abnegatie inima pentru a o cistiga pe a altuia in dragoste.
*** Numai dragostea coplesitoare si profund transfiguratoare iarta
greselile din dragoste.
*** Tot ce adeseori este mai bun in noi, este iubirea profund
transfiguratoare, sublima si intensa. Numai iubirea coplesitoare si
plina de daruire, in intelesul cel mai larg, are cu adevarat
importanta.
*** Adevarata iubire profund tranfiguratoare, intensa si durabila
salasluieste numai in inimile mari.
*** Iubirea profunda si transfiguratoare este, pentru cel care o
descopera, una dintre nevoile fundamentale ale fiintei noastre.
*** Nicicind nu va muri nefericit cel ce din dragoste se inspira si
traieste… In cartile inteleptilor scrie ca-n iubirea adevarata
este DUMNEZEU si trainicia.
*** Oamenii sunt datori sa lupte cu perseverenta pentru ceea ce cu
adevarat simt ca iubesc.
*** Daca cu adevarat vrei sa fii iubit, atunci iubeste plin de
transfigurare si intens.
*** Iubirea sau antipatia noastra fulgeratoare este efectul binelui
sau raului pe care intuim ca ni-l fac sau ca ni l-ar putea face
oamenii cu care venim in contact.
*** Omul care vrea sa fie implinit si armonios are permanent nevoie
de o intensa dragoste… Viata fara fericire, fara duiosie, fara
transfigurare si fara iubire nu este decit un mecanism uscat,
scirtiitor si sfisietor.
*** Exista unii oameni stranii si dezechilibrati care nu pot iubi
pe unii fara sa inceapa sa urasca pe altii.
*** A iubi intens si inaltator inseamna a nu cunoaste aproape deloc
orgoliul si ura. A iubi innobilat de transfigurare inseamna a avea
lumina in ochi, a fi plin de fericire si a auzi o muzica divina.
*** Daca mai mereu am da dovada de suficient de multa bunatate si
dragoste de oameni, am putea fi siguri ca vom reusi sa facem sa
mijeasca intr-o oarecare masura sentimente de dragoste si
bunavointa in sufletele majoritatii oamenilor cu care venim in
contact, oricine ar fi ei.
*** Exista oameni inchistati si suspiciosi care nu pot nici iubi,
nici uri. Dar, vazindu-i, nu poti sa nu te miri cum pot trai in
singuratatea si egoismul lor.
*** Iubirea pe care cineva egoist remarca cum este oferita in mod
spontan cuiva, mai ales o anume iubire sublima, deosebit de curata,
nu se poate pretinde sau cere; intr-un asemenea caz, egoistul
nedemn de o asemenea dragoste va fi respins cu revolta fireasca a
aceluia care se apara de un atentat la pudoare.
*** Exista oameni care iubesc doar pe aceia care la rindul lor ii
iubesc si altii care ii iubesc pe ceilalti oameni, datorita
preaplinului lor de dragoste pe care simt permanent nevoia sa-l
reverse fara a cere nimic in schimb.

IDEALIZARE SI TRANSFIGURARE = proces prin care anumite
aspecte ale realitatii sau stari ale constiintei prelucrate de
aspiratia noastra dobindesc o insusire ideala, transfiguratoare,
starea sublima rezultata nemaiapartinind lumii obiectuale sau
evenimentionale de unde ea emerge, ci avindu-si determinarea in
ea insasi, fiind independenta de aceasta, ca o aparenta de
ordinul arealitatii, ca o prezenta concreta exclusiv in planul
spiritualului. Mijloacele transfigurarii si ale idealizarii
difera de la o fiinta la alta. Astfel procesul transfigurarii
renunta la unele sau altele din aspectele si calitatile
realitatii si se adreseaza numai simturilor superioare (vazul si
auzul), foloseste numai acele aspecte sublime care solicita in
mod extatic simturile. Eliminarea accidentalului urit si
retinerea esentialului frumos, a necesarului, a rationalului, pe
baza selectiei valorice a aspectelor tipic umane ale modelului si
reprezentarea mentala a acestora prin focalizarea asupra acelor
ideale caracteristice, sublime, specifice, pregnant individuale
constituie unul din principalele mijloace ale idealizarii si
transfigurarii in orice situatie si mai ales in AMOR.

ILUMINARE = in absenta unui termen rominesc mai adecvat,
acest cuvint permite sa fie tradusa notiunea sanscrita de BODHI
(“trezire spirituala”) care corespunde cuvintului SATORI (sau
KENSHO) in limba japoneza. Acest fenomen de natura spirituala nu
are absolut nici o legatura cu vreo experienta optica legata de
lumina. In cazul unei experiente autentice de iluminare
spirituala, prin acest cuvint se indica clipa extraordinara in
care fiinta umana devine in mod pregnant constienta de VIDUL
DIVIN BEATIFIC (in sanscrita SHUNYATA, in japoneza KU) care este
ea insasi (in calitate de MICROCOSMOS) – intocmai precum intregul
Univers (MACROCOSMOSUL in care ea se afla).
Aceasta traire fundamentala este singura care ii permite
fiintei sa realizeze instantaneu si sa inteleaga Adevarata Natura
divina a oricarei fiinte, lucru sau fenomen. Ideea de “ILUMINARE”
fiind adeseori confundata cu notiunea de “fenomen luminos”,
uneori felurite manifestari luminoase (fosfene) fiind in mod
eronat considerate drept “ILUMINARI”, s-a ajuns sa se prefere in
majoritatea cazurilor termenul de “TREZIRE SPIRITUALA”, care este
mult mai aproape de adevar. Divinul “VID BEATIFIC” de care
devenim in mod fulgerator constienti in acele clipe nu este, asa
cum s-ar putea crede, vidul neantului, ci al insesizabilului, al
imposibilitatii de a prinde si cuprinde complet, prin gindire ca
si prin senzatii, infinitatea inefabila care este brusc
descoperita dincolo de fiinta si de nefiinta. Acest vid beatific
nu este un obiect precis pe care fiinta umana sa-l poata
intelege, decit cu conditia de a-si depasi intr-o anumita masura
limitele EGO-ului, fuzionind ea insasi cu acest vid datorita
transformarii sale in acesta.
Iluminarea perfecta a lui BUDDHA SHAKYAMUNI, de exemplu,
marcheaza inceputul revelarii a ceea ce constituie Adevarata
Natura Nemuritoare a sa ori, cu alte cuvinte, a DHARMA-ei sale.
(In calitatea sa de Lege esentiala naturala a MACROCOSMOSULUI,
DHARMA este in mod indisociabil legata de KARMA: o fiinta umana
nu poate sa-si realizeze DHARMA decit in limitele situatiei sale
KARMA-ice (BUDDHA spune: “PUTEREA DE INTELEGERE SI ACTIUNE A
FIINTEI UMANE DEPINDE IN MARE MASURA DE KARMA SA”)). Prin urmare,
Iluminarea perfecta a lui BUDDHA marcheaza inceputul DHARMA-ei
lui BUDDHA, sau cu alte cuvinte, a ceea ce se va numi mai tirziu
“BUDISM”, care nu este altceva decit doctrina spirituala a
Iluminarii; in afara experientei inefabile a Iluminarii, nu se
poate vorbi de budism.
Cu toate ca Iluminarea spirituala este prin natura sa o
stare identica totdeauna cu sine insasi, exista totusi grade sau
trepte diferite de Iluminare. Daca fenomenul Iluminarii este
analogic comparat cu un zid pe care vrem sa-l traversam, aceasta
operatie de patrundere “DINCOLO” se poate efectua printr-o
minuscula gaura sau chiar pulverizind in totalitate obstacolul,
asa cum avem cazul Iluminarii perfecte a lui BUDDHA; intre aceste
doua extreme, se pot gasi toate gradele de intensitate posibila
in ceea ce priveste Iluminarea.
Diferentele de claritate si de precizie, in viziunea care
poate sa rezulte atunci, sunt enorme, cu toate ca obiectul
viziunii este acelasi in toate cazurile posibile. Acest exemplu
ne permite sa ne explicam si sa intelegem mai usor cum si in ce
mod pot sa intervina aceste diferente de grad (de Iluminare), dar
el face totodata sa rezulte eroarea reprezentarii pentru noi a
realitatii misterioase a Iluminarii intocmai ca pe un obiect care
ar putea fi perceput de catre un subiect exterior. Acest exemplu
poate trezi de asemenea in noi impresia falsa a unei separari
intre lumea Iluminarii, a vidului beatific, a absolutului si
lumea fenomenelor, ceea ce in realitate nu este cazul sa gindim
vreodata.
Autentica Iluminare profunda ne reveleaza totdeauna ca vidul
beatific si fenomenele, ABSOLUTUL si relativul nu fac decit UNUL.
Experienta unica a Adevaratei Realitati trece in mod precis,
totdeauna, prin aceea a Unicitatii resimtita in mod inefabil
launtric. “Atunci forma este receptata ca vid beatific, iar vidul
beatific este experimentat ca forma”, spune un tratat al
intelepciunii orientale MAHAPRAJNAPARAMITA-HRIDAYA-SUTRA care in
traducere romineasca inseamna “TRATATUL ESENTEI INIMII”. In acele
clipe unice, Iluminatul realizeaza ca nu exista si ca niciodata
nu au existat doua universuri distincte. In acele momente
fundamentale, pentru cel iluminat, EGO-ul este depasit si,
murind, dispare instantaneu in faza Iluminarii profunde.
Cunoscind perfect ceea ce se intimpla atunci, un text stravechi
al intelepciunii ZEN spune: “ACELA CARE GRATIE ILUMINARII MOARE
INAINTE SA MOARA, NU MAI MOARE NICIODATA CHIAR DUPA CE MOARE.”
Consecinta sublima a acestei aparente anihilari, a acestei MARI
MORTI, este MAREA VIATA NEMURITOARE, o viata in divin plina de
pace, beatitudine si deplina libertate.

INCONSTIENT = ansamblu de dispozitii, stari, procese psiho-
fiziologice si psihice care, momentan sau stabil, nu sunt
constiente, nu se constientizeaza; psihismul bazal sau “de
profunzime”; acea zona, parte, instanta a sferei psihice umane ce
nu intra in sfera constientului, deci este (termen mai adecvat)
aconstienta, fara a inceta sa fie psihogena sau pregnant psihica.
Se pot distinge in mare doua moduri de dezvoltare a
inconstientului. Primul este reprezentat de ereditate si de acele
procese primare si montaje ce se elaboreaza inainte de si pe
linga constiinta. Cel de-al doilea, mai cuprinzator, considera
inconstientul in contextul activitatii sau sistemului psihic
uman, ca un compartiment al acestuia si dezvoltindu-se in
reciproca interactiune cu compartimentul constiintei. Deci
inconstientul luat in sine nu are sens, ci numai in raport cu
constientul. In conceptia YOGHINA inconstientul apare in diferite
ipostaze: 1) ca atribut al continuturilor psihice situate in
afara cimpului de constiinta; 2) ca un aspect sau instanta a
sferei psihice avind caracteristici aparte si exercitind un rol
important in determinarea (reglarea) conduitei; 3) ca mod
specific de existenta a manifestarilor psihice abisale.
Inconstientul are un sens dinamic, fiind o baza pulsionala
si un sediu principal al conflictelor interne. Inconstientul
reprezinta o alta latura (ascunsa) a vietii psihice si existentei
personalitatii. Sistemul psihic uman nu poate fi conceput fara a
considera “ambele reversuri ale medaliei”, respectiv constientul
si inconstientul. Constiinta nu epuizeaza viata psihica a omului,
iar YOGA arata ca este tot asa de absurd sa prezinti constientul
fara inconstient ca si inconstientul fara constient. Trebuie insa
spus ca prin practica YOGA dispunem de mai multa claritate in
studiul constiintei si in studiul inconstientului ce inceteaza sa
mai fie invaluit in ceata. Unii oameni limiteaza in mod
unilateral inconstientul la pulsiuni spre placere, ce sunt
refulate, deci considera ca in inconstient se afla doar ceea ce
este refulat si frustrat. S. Freud a exagerat influenta
inconstientului asupra constiintei si nu a apreciat la justa lor
valoare posibilitatile inconstientului de a se impune nemijlocit
in conduita. El nu a stiut fara indoiala nimic despre
posibilitatile cu totul extraordinare pe care tehnicile si
procedeele YOGA ni le ofera pentru a realiza investigarea
profunda si controlul constient al inconstientului.
Inconstientul este “reprezentantul pulsiunilor”. Aparute la
limita dintre somatic si psihic, pulsiunile se simbolizeaza in
imagini reprezentative, se constituie in fantasme. Inconstientul
opereaza de asemenea o “punere in scena” a dorintelor si aceasta
fara ca, de regula, sa angajeze activitatea constienta.
Inconstientul este saturat afectiv prin gindurile noastre, este
dinamic dar energia libidinala, daca nu este sublimata, se
investeste in reprezentari, dind nastere la fantasme ca unitati
ale desfasurarilor inconstientului atit in conditii onirice cit
si in stare de trezie. Visele reprezinta “calea regala” in
descoperirea inconstientului, fiind atit metoda cit si mostre de
autentic inconstient. In consecinta, legile carora, se supun
visele (condensare, conversiune, deplasare, simbolizare) sunt
identificate cu legi de functionare sau mecanisme ale
inconstientului. Tot prin acestea sunt explicate si actele ratate
si geneza sentimentelor. In cea mai mare masura, dinamica
inconstientului este explicata prin conflictele dintre tendintele
si proiectele libidinale, spontane si egocentrice si
interdictiile existente ce se exercita prin refulare la nivelul
subconstientului si prin regresare de la nivelul constiintei.
Instalarea in plan inconstient a conflictelor ia formele
frustratiei, a complexelor si, in cazuri mai grave, ale nevrozei
si psihozei. Cum inconstientul este considerat un sistem deschis
spre sine pina la autism dar inchis in raport cu lumea si
rezistind, daca nu sunt folosite metode adecvate, la investigatia
constienta, tehnicile YOGA isi propun sa scoata la suprafata si
sa constientizeze conflictele inconstiente pentru a le rezolva.
Subconstientul se situeaza in zona de contact dintre
inconstient si constient si functioneaza ca un intermediar dintre
acestea. YOGA a admis subconstientul pentru a sublinia mai mult
inaccesibilitatea sau greaua accesibilitate spre constient a
proceselor primare ce tin de inconstient. Multi psihologi includ
si subconstientul in inconstient desi acesta (inconstientul)
continua sa fie considerat revendicativ, irational si rebel la
legile de organizare ale constiintei.
In centrul fenomenului inconstient este structura sa
simbolica, functia sa de ocultatie si de negare. Este o
caricatura a propriei fiinte, o subterana a relatiilor inchise.
Procesele inconstiente se petrec in afara timpului, au putina
consideratie pentru realitate si se dezvolta ca o dublura a
vietii constiente. Inconstientul este oarecum structurat ca un
limbaj specific, intr-un anumit mod organizat (in sistem inchis)
si dispunind de “litere” ce se subordoneaza unor legi aparte care
opereaza prin REZONANTA. Imaginarul este “iluzie necesara”, cu
functie de protectie si echilibru iar simbolicul corespunde
subtilului si semnificativului. Rezulta ca, data fiind
congeneritatea si inseparabilitatea constientului si
inconstientului, insusi inconstientul dobindeste o organizare
chiar daca aceasta este mai slaba si primitiva.
Inconstientul este insensibil la contradictie. La nivelul
inconstientului se impune legea “tot sau nimic” de unde si
impulsivitatea sau spontaneitatea inconstientului. Structurile
inconstientului sunt predominant vectoriale, de unde contributia
lor la energizarea si dinamizarea prin rezonanta cu energii
subtile din MACROCOSMOS a intregului sistem psihic uman. In
genere, trebuie ca, chiar inauntrul inconstientului, sa se
distinga mai multe nivele de organizare si dinamism pentru ca nu
se poate sustine ca inconstientul este o totala neorganizare.
Dezorganizarea si irationalitatea inconstientului sunt
considerate numai in raport cu structurile constiente si
rationale, iar nu in genere. Structurile inconstientului sunt
dinamice dar nu in aceeasi masura si plastice; dimpotriva,
relatiile fixate in inconstient sunt neobisnuit de stabile si
rigide.
Conflictele si complexele fixate in inconstient in copilarie
au un loc important in structurile de personalitate ale
adultului. C.G. Jung a sustinut, ca si sistemul YOGA, ca alaturi
de inconstientul individual exista un inconstient colectiv in
care sunt fixate (evident, prin enculturatie iar nu prin codul
genetic) modelele culturale de baza ale comunitatii. L. Blaga a
sustinut la rindul sau ca modalitatile stilistice ale culturii
sunt fixate in inconstient pe care el il socotea o realitate
psihica ampla, cu o dinamica si legi proprii si indeplinind
functii noologice. Daca vom privi lucrurile astfel, atunci nu vom
mai putea accepta reductia la o singura modalitate de inconstient
legata de o tendinta unica (Eros si Thanatos, sau vointa de
putere, sau dragoste, sau comunicare etc.). Exista o clasificare
generala a formelor de inconstient: 1) ereditar, organic,
instinctiv; 2) psihofiziologic, tinind de mecanisme si operatii
neuropsihice; 3) mnezic; 4) afectiv; 5) rational, generator de
sinteze mintale; 6) latent activ de care tine spontaneitatea si
telepatia; 7) automatic echivalent cu subconstientul; 8) co-
constient, definind eul secundar. Uneori se disting trei feluri
de inconstient: automatic, afectiv si functional. Este important
sa se faca o distinctie neta intre inconstientul fiziologic (in
considerarea caruia este cel mai mult interesata YOGA si medicina
psihosomatica), inconstientul structural sau latent-automatic si
inconstientul dinamic sau afectiv.
Daca recunoastem ca fenomenele psihice nonconstiente sunt
strins legate de functia de manipulare a informatiei, suntem
obligati, de asemenea, sa admitem ca aceste fenomene nu sunt mai
putin intim legate de functia de formare si utilizare a
montajelor, dat fiind ca fara rolul intermediar al acestora din
urma, transformarea informatiei in factor de reglaj nu se poate
produce. Tinind seama de aceasta circumstanta, obtinem dreptul de
a considera procesele de tratare a informatiilor si procesele de
formare si utilizare a atitudinilor ca cei doi factori principali
ai inconstientului, asigurind participarea activa a acestor doi
factori la actiunea adaptativa a organismului. Sunt numeroase
experimente chiar in practica YOGA ce dovedesc ca si la om se pot
forma reflexe si sisteme de reflexe (stereotipe, montaje) fara
participarea sistemului verbal si fara o constientizare
ulterioara. Practicantii YOGA apreciaza ca prin elaborarile
implicite ale unor montaje, se nasc noi dar inconstiente
mecanisme de reglare a activitatii (EXEMPLU: continenta sexuala).
Uneori atitudinile manifestate ca OBISNUINTE TIRANICE fixate in
inconstient datorita fenomenelor predominante de REZONANTA neaga
ordinea impusa de constiinta, manifestarile lor aparind ca
irationale sau inexplicabile ca in situatiile exprimate prin
dictonul “de gustibus non disputandum” (despre gusturi nu se
discuta).
Sesizarea fenomenelor de rezonanta in practica YOGA ce se
produc prin intermediul inconstientului ne face sa realizam
adeseori ca “suntem traiti de forte subtile necunoscute fara ca
sa ne dam seama”. Adevarul este insa ca nu toate si nu
intotdeauna modalitatile relativ diferentiate ale inconstientului
(care actioneaza in universul nostru launtric prin REZONANTA
predominanta) sunt in conflict cu factorii de constiinta si
insensibili acestora. O dovedesc si faptele de germinatie
(“cerebratie latenta” din procesele creative in care adeseori
inconstientul preia si implineste proiecte si cautari ale
constiintei, ca in intimplarile celebre pe care le relateaza H.
Poincar‚, Hadamard s.a. Nu intotdeauna (aceasta este valabil mai
ales in cazul yoghinilor echilibrati si armoniosi care isi
transmuta si sublimeaza potentialul sexual) inconstientul se
opune constientului, uneori el fiind si subadiacent lui, raminind
intr-o uluitoare sinergie cu constientul.
Inconstientul ramine, dupa opinia yoghinilor, o forta
energizanta, un factor bazal de dinamizare a conduitelor, avind
alte legi de organizare (ce se supun REZONANTEI) decit constiinta
(fapt demonstrat prin paradoxul viselor, printr-un alt mod de
prelucrare a informatiei); inconstientul este o veriga interna
sau o treapta a ierarhiei simultane a actiunii umane. Toate
actele si procesele psihice contin in acelasi timp, componente
constiente si inconstiente. Considerind relatiile complementare
dintre constient si inconstient este necesar sa se releveze rolul
predominant esential si decisiv al constientului (in stari
normale) si sa se tina seama de interpenetratia acestora, de
permeabilitatea granitelor dintre inconstient si constient.
In concluzie, putem spune ca inconstientul este totalitatea
fenomenelor psihice care scapa constiintei si care deocamdata nu
se constientizeaza, tocmai caracterul acestor fenomene facindu-le
sa fie astfel. Fenomenele psihice inconstiente se manifesta in
diferite imprejurari: la copil in primii ani de viata, cind
constiinta individuala nu s-a format inca; la adult in starea de
somn, in cursul viselor, cind se succed diferite reprezentari,
emotii si alte fenomene psihice fara o reflectare constienta; in
stare de veghe in cazul unor fenomene psihice care se produc in
afara cimpului constiintei, cum sunt reactiile la actiunea unor
stimuli subsenzoriali sau automatismele; in unele maladii care
produc abolirea constiintei. Se pot diferentia fenomenele care se
desfasoara intotdeauna in afara constiintei, reprezentind
inconstientul propriu-zis, de acele fenomene psihice care sunt la
un moment dat inconstiente, iar ulterior pot deveni constiente,
reprezentind subconstientul.
YOGA interpreteaza inconstientul ca o forta metafizica de
natura subtila, vitala care se afla atit la baza vietii psihice a
omului, cit si la baza intregului cosmos. In YOGA, rolul
inconstientului este inteles ca o forta (energie) psihica aparte
ce are un anumit rol in determinarea comportamentului uman,
individual sau colectiv. In timp ce subconstientul este un simplu
rezervor de amintiri, ginduri, aspiratii, dorinte, fiind oarecum
un domeniu al memoriei, inconstientul reprezinta un cadru gol
care se comporta fata de imagini asemeni stomacului fata de
alimentele care-l parcurg, impunind structuralitate elementelor
nearticulate si intimplatoare, venite de aiurea (emotii,
reprezentari, amintiri, pulsiuni) si epuizindu-si, prin aceasta,
propria realitate.

INSPIRATIE = stare specifica de rezonanta si comuniune
interioara ce conduce la o anumita traire sublima, actiune sau
idee prin imprimarea unui sens al entuziasmului, al asocierilor
sau al revivificarii experientei subiectului creator. Starea de
inspiratie se caracterizeaza prin autorevelarea, in plan
subiectiv, a unor trairi subiacente, reprezentind o conditie
psihica favorabila actului de creatie, motiv care l-a facut pe
Platon sa o conceapa pe drept cuvint, in termeni mitologici, ca
mesaj al divinitatii de care inspiratii se lasa patrunsi in
profunzimile fiintei pina la transa extatica, oraculara. De fapt,
inspiratia se asociaza cu capacitatea extraordinara de inventie,
prilejuind, intr-un proces psihic complex, descoperirea unor
legaturi noi atit in realitatea reflectata, cit si intre
mijloacele acestei reflectari. Aparenta inspiratiei este aceea a
dezlantuirii spontane, sub impulsul unor factori misteriosi, fapt
adeseori explicat de caile mistice, abisale, intuitive; in
realitate starea de inspiratie corespunde unei acumulari,
pregatiri si concentrari, ea implicind chiar si elementul
volitiv. Sursa ei principala ramine continutul depozitat in
diferite straturi subtile ale fiintei si reactivat potrivit unui
scop artistic, sau independent de el.
Exagerarea factorului spontan al manifestarii inspiratiei a
dus la mitizarea ei, la relativizarea actului de exprimare
artistica si la subaprecierea sau chiar negarea elementului
rational, volitiv care determina fenomenul de rezonanta ce face
cu putinta inspiratia. Pentru Schopenhauer, inspiratia era
prilejul contactului cu lumea subtila eterna a Ideilor DIVINE,
iar pentru Nietzsche, expresia betiei dionisiace nascatoare a
creatiilor geniale. Curentele clasice, iluministe, au subordonat
inspiratia fata de ratiune in teoria creatiei si a functiei
educative a artei, in timp ce romanticii i-au exaltat virtutile
onirice si imaginative.

INSTINCT = structura pattern (model) de comportament sau
altfel spus programare ereditara, proprie unei anumite specii
animale, ce variaza foarte putin de la un individ la altul in
cadrul aceleiasi specii. Consta dintr-un lant de reflexe
neconditionate ce se desfasoara intr-o succesiune temporala
stricta avind stimuli declansatori specifici. Are caracter
adaptativ raspunzind necesitatilor vitale ale organismului si
speciei (foame, sete, reproducere etc.). Instinctul are
urmatoarele caracteristici: a) actul instinctiv este ingust,
specializat la una din cerintele speciei animale (alimentara, de
reproducere etc.); b) modalitatile de comportament instinctive
sunt inscrise in bagajul ereditar al individului, ceea ce atrage
dupa sine o uniformitate deosebita a instinctelor in cadrul
aceleasi specii; c) odata declansat de un stimul specific,
instinctul se deruleaza ca o activitate unitara, continua. Se
considera ca orice activitate instinctuala poate fi descompusa in
doua verigi succesive: 1) comportament de apetenta (faza de
cautare ce duce la gasirea declansatorului); 2) actul consumator
(sau actul efector instinctiv in sens strict).
Unii considera ca actul instinctiv este pur doar la nivelul
fazei apetitive initiale (in sensul duratei variate, a acestei
faze). A doua faza este adaptata stereotip, fapt ce garanteaza
eficienta ei biologica. La om nu exista comportamente complexe
reglate doar de mecanisme innascute, asa cum se intimpla mai ales
la insecte. Aceasta pentru ca la om o programare strict ereditara
o are numai segmentul afectiv, tensional al instinctului. Tocmai
de aceea tendintele instinctive se satisfac prin mecanisme si
actiuni care au fost invatate. Se desemneaza prin termenul de
instinct si unele activitati elementare automate sau reflexe ca:
suptul, respiratia, mersul. Termenul se mai utilizeaza si pentru
a desemna tendinte ereditare generale ca: instinctul de
conservare, reproducere, socializare etc. Mai rar, se desemneaza
prin termenul de instinct niste tendinte naturale mai precizate
(instinct de atac, de fuga, de joc, matern, de imitatie). In sens
psihanalitic este sinonim termenul de pulsiune, care se refera la
tendintele inconstientului. Freud distinge doua instincte
fundamentale: instinctul vietii (Eros) si instinctul mortii
(Thanatos).
Aceasta este partea “primitiva” care doarme in fiecare
dintre noi si este foarte vie mai ales in somn, vise, fantasme,
imaginatie, modelindu-ne sensibilitatea noastra profunda. Aceasta
este sensibilitatea fiintei care se bucura tacuta de gradina sa
secreta, de cintecul neauzit al sufletului, refugiata in
paradisul copilariei sale, intoarsa catre ea insasi, retragindu-
se intr-un somn al vietii sau, dimpotriva, abandonata betiei
instinctului, in transa unui frison vital care impinge sufletul
capricios, vagabond, boem, himeric, catre aventura.

INTELIGENTA = termen, prezent din timpuri imemorabile in
limbajul natural, consacrat, se pare, de Cicero, ce
caracterizeaza sub diverse unghiuri, puterea de patrundere si
functia specifica a mintii de a stabili rapid legaturi si a face
legaturi creatoare intre legaturi de natura sa reveleze ADEVARUL.
Este ceea ce sugereaza inter-legere, reunind doua sensuri, acelea
de a discrimina lucid intre si a lega, culege, pune laolalta ceea
ce in realitate prezinta aceste legaturi. Exprimind actiuni si
atribute ale omului totodata, faber (muncitor) si sapiens
(intelept), inteligenta ca orice categorie culminativa, n-a putut
inca sa beneficieze de o definitie clasica, prin delimitari de
gen proxim si diferenta specifica. In sistemul YOGA, inteligenta
apare atit ca fapt real, cit si ca unul potential, atit ca proces
cit si ca aptitudine sau capacitate, atit forma si atribut al
organizarii mintale, cit si a celei comportamentale.
Yoghinii considera ca inteligenta unei fiinte umane este in
strinsa legatura cu gradul de energizare, constientizare si
dinamizare a lui VIJNANAMAYA KOSHA care este structura subtila a
intelegerii superioare (inteligenta). Platon vedea in “phrenesis”
capacitatea exceptionala a omului de a vibra la unison si
intelege ordinea reala, subtila din univers pentru ca sa se poata
conduce cit mai bine pe sine. La Aristotel factorul cognitiv
semnificat prin “noos” este cel ce stabileste relatia dintre
simturi si reflectie. Descartes se refera la ratiune si sugereaza
inteligenta ca “un mijloc superior de a-ti insusi o stiinta
perfecta, raportata la o infinitate de lucruri”. Sugestii asupra
inteligentei se intilnesc si la multi alti filosofi, printre care
si Hobbes, care ofera o viziune asociationista asupra gindirii,
ca “o succesiune sau inlantuire de ginduri, o perindare de
ginduri, numita discurs mintal”. Toate acestea descriu fenomene
ce ne permit sa presupunem o sinonimie intre inteligenta si
gindire sau ratiune, dar nu ne indica originea si functia
inteligentei, cu alte cuvinte, ratiunea de a fi a inteligentei
indiferent de modalitatea ei rationala.
Filosofia este devansata de cei a caror genialitate se
sprijina pe realism. Leonardo da Vinci pune inteligenta in
contextul vietii. Experienta ne da ceea ce exista dar ea nu poate
fi folosita creator daca nu este interpretata si astfel se
stabileste nu numai existenta lucrurilor ce ne intereseaza, “ci
si intr-o masura mai mare, raporturile reale dintre ele, pe de o
parte si legaturile cu noi insine, pe de alta parte”.
Aceste raporturi dintre relatiile obiective si subiect
clarifica oarecum problema inteligentei si o integreaza in cimpul
existentei biologice, psihice si mentale a persoanei.
Intelegem de ce unii considera ca teoriile despre judecati,
legi ale gindirii si principii rationale nu lamuresc problema
inteligentei, mult mai mult obtinindu-se printr-un studiu
sintetic al inteligentei, prinsa in relatiile ei vitale,
conceputa in raport cu datele experientei. In consecinta, dincolo
de orice speculatii metafizice, inteligenta trebuie sa fie
considerata un fenomen superior si o caracteristica a adaptarii
cit mai armonioase la mediu, a transformarii inalt creatoare a
mediului de catre om. Recunoastem si la animale rudimente si
premise de comportament inteligent, care se situeaza la polul
opus instinctului. Inteligenta este un instrument de adaptare
care intra in functiune atunci cind celelalte instrumente de
adaptare, instinctul si deprinderea, nu mai pot face fata.
Comportamentul inteligent nu numai ca se datoreste invatarii si
evolutiei launtrice spirituale dar prezinta o astfel de
flexibilitate, incit s-ar putea spune ca se construieste “in
mers”, operativ si adecvat situatiilor.
La animale, comportamentul inteligent se prezinta ca
“incercari si erori”, explorarile tatonante fiind un preambul sau
un echivalent functional al inteligentei. Adevarata inteligenta
depaseste insa tatonarea prin mijloace deja selectionate. In baza
experientelor cu cimpanzei, ce ajung sa foloseasca bete montate
unul in altul sau lazi suprapuse pentru a dobindi fructe direct
inaccesibile, unii pretind ca animalul dovedeste inteligenta prin
reunirea elementelor necesare (obiect-mijloc si obiect-scop) in
acelasi cimp vizual. Este un moment tranzitoriu, raportarea
uneltei la scop, nefiind scutita de tatonari prealabile. Mai
importanta pare a fi transpozitia rapida si adecvata in situatii
analoage, aici inteligenta dovedindu-se a fi sustinuta prin
generalizari practice. Contopind planurile obiectiv si subiectiv,
material si ideal. H. Bergson declara ca “inteligenta este
facultatea de a fabrica obiecte artificiale si in special unelte
si de a varia calitativ la infinit aceasta fabricare”. Nu este
deci vorba numai de jocul combinatoriu al asociatiilor dobindite
si de formarea de noi asociatii, cum sustineau multi psihologi in
secolul al XIX-lea, ci de o anumita mijlocire superioara,
functionala in vederea unei rezolvari. Trecind de inteligenta
senzomotorie de tip animal si preliminar uman, veritabila
inteligenta va presupune intotdeauna o mijlocire transformatoare,
o reconstructie mintala creatoare in vederea atingerii unui scop.
Unii observa ca ordonarea, clasificarea datelor experientei intr-
o ierarhe, uzind de simboluri verbale, ajunge la performante cind
discriminarea este nuantata, cind sunt sesizate nuantele
imperceptibile.
Inteligenta nu este reductibila doar la experienta, desi se
intemeiaza si pe aceasta. Inteligenta inseamna mai degraba o
transgresare intuitiva a experientei acumulate si actuale prin
descoperirea unor raporturi perfect reale, de regula ascunse, a
caror utilizare satisface un scop adaptativ sau transformativ. In
acest sens inteligenta ce presupune reorganizari rationale este
complementara intuitiei cognitive, conceputa ca o forta
iluminatorie ce actioneaza similar instinctului si oarecum in
prelungirea lui. Inteligenta ramine mereu un proces complex
superior prin care se opereaza diferentieri si recombinari
operationale cu o finalitate superioara transformativa, fiind si
evaluata dupa eficienta constatata a transformarii. In mod
curent, inteligenta este evaluata dupa nivel si dupa dimensiunea
facilitarii, implicate in adaptarea transformativa superioara
umana. Inutil sa mai amintim aici faptul ca, aparind ca o
caracteristica a individului, manifestata in relatiile sale cu
ambianta, inteligenta este tributara, prin origine si destinatie,
existentei.
Exagerind in chip extremist rolul ereditatii in dezvoltarea
inteligentei, unii nu au conceput totusi ereditatea ca un fapt
pur natural ce reflecta fidel KARMA existentelor anterioare, ci
ca o acumulare a exersarilor prilejuite de mediu, fiecare
generatie exercitind o influenta enorma asupra dotatiei
generatiei succedente. Aceasta teza a masivului si imediatului
transfer de la dobindit la ereditar nu numai ca este infirmata de
genetica contemporana si ca a fost relativizata prin reductia la
minimum, la o minora semnificatie de catre analize psihologice
ulterioare, dar a fost pusa in dubiu.
In esenta, inteligenta se manifesta prin justetea si
rapiditatea de clasificare, achizitie si construire de
ansambluri. De la inceput se vadeste faptul ca inteligenta, fiind
pluridimensionala, nu poate fi investigata prin probe univoce,
impunindu-se o pluritate de probe cu diverse “adrese”. Binet
concepe inteligenta ca o facultate general-umana ce se formeaza
stadial, “scara metrica a inteligentei”, propusa de el, bazindu-
se pe o corelare intre virsta cronologica a copiilor si tinerilor
si virsta lor de maturitate psihica si mentala stabilita prin
devieri in plus sau in minus, fata de un standard mediu al
virstei cronologice. In aceste conditii, dupa anumite norme si
baremuri, se calculeaza un Q.I. (cotient intelectual) ca masura
globala a inteligentei. Stabilind drept cadru de manifestare a
inteligentei activitatea si experienta individuala, A. Binet
socoteste ca facultatile mintale se dezvolta inegal. El scrie: “O
lipsa de memorie se poate asocia uneori cu mult rationament, dupa
cum unul cu o memorie buna poate fi un prost veritabil”.
Inteligenta este “o functie generala de integrare careia ii sunt
subordonate toate celelalte” dar la rindul ei, inteligenta este,
dupa Binet, tributara diverselor facultati, printre care
“intelegerea rapida, memoria, imaginatia creatoare, rationamentul
si mai ales exprimarea”. Operatiile care intra nemijlocit in
schema inteligentei sunt comprehensiunea, inventia, directia
(orientarea catre un scop) si cenzura (critica).
Pentru a testa aptitudinile intelectuale, indiferent de
volumul de cunostinte acumulat, testele de inteligenta evita
apelul la cunostinte rezultate din invatare, solicitind
raspunsuri care sunt la indemina oricui, indiferent de pregatire.
S-a observat insa ca insesi raspunsurile la teste necesita
invatare. Nu se pot desparti cu totul operatiile de informatiile
pe care le sustin. Aplicarea testelor de inteligenta la indivizi
din grupe etnologice aparte, a dat rezultate paradoxale,
explicabile prin gradele diferite de inteligenta si constructia
specifica a intelectului la respectivele populatii. Unii
psihologi considera ca inteligenta se determina gradual prin
patru caracteristici: plasticitate (restructurare), complexitate
(structurala), globalizare (reunire in tot a elementelor),
rapiditatea de gindire si fluiditate (modificari de directii prin
care se evita fixismul). In rest se socoteste ca nu exista o
formula unica de inteligenta, compozitia operationala a acesteia
fiind variabila dupa tipuri de activitati si dupa persoane.
Exista deci o diversitate de forme de inteligenta, iar ceea ce
psihologii masoara nu este o inteligenta generala, ci una
globala, in ordinea statistica abstracta, ea fiind aptitudinea
intelectuala medie. Am putea implica aici si conceptul de stil
cognitiv, fara a ignora nivelul dupa care inteligenta este
intotdeauna calificata. Aceasta pozitie se indeparteaza
intrucitva de cea a lui Spearman care a radicalizat proprietatea
inteligentei de de a fi generala (aplicabila in variate domenii)
reducind-o, pe baza constatarii corelatiilor foarte consistente
dintre rezultatele testelor intelective, la un factor general
(G), care ar fi omogen, reprezentind o “puternica energie mentala
generala”, spre deosebire de factorii speciali (S), implicati
numai in anumite activitati concrete. Teoria bifactoriala (G si
S) a lui Spearman sustine deci omogenitatea mental energetica
constitutiva a inteligentei, de unde generalitatea ei ca foarte
puternic cimp mental elevat si ca factor comun ce faciliteaza
performantele rapide in orice activitate, nu insa fara
complementaritatea unor factori S, adecvati formelor particulare
ale activitatilor.
Inteligenta se afirma ca generala intrucit este expresia
unui factor omogen (energie mentala puternica data) si pentru ca
(dimpotriva) este expresia unor structuri operationale compuse,
ce se constituie treptat si care dupa succesive integrari devin
integratoare, foarte mobile, deci generice.
Este concludent faptul ca toate sistemele teoretice si
psihodiagnostice privind inteligenta, construite dupa Spearman
(tot pe baza de analiza factoriala), sunt plurifactoriale si
includ treapta intermediara dintre G si S, factorii de grup. Unii
determina 8 factori comuni ai inteligentei: rationamentul
deductiv si inductiv, memoria bruta, aptitudinea inventiva,
rapiditatea perceptiei si gindirii, aptitudinile spatiale,
comprehensiunea accelerata si fluenta intuitiei.
Daca este sa consideram inteligenta nu o facultate separata
ci o modalitate superioara de organizare mentala proprie
intregului sistem psihic si mental, atunci nu putem sa ignoram
astfel de dimensiuni cum sunt interesul, motivatia, efortul s.a.
Inteligenta a fost tratata precumpanitor ca o aptitudine mentala
elevata, criteriul de identificare si de evaluare al acesteia
fiind reusita superioara si rapida in activitate. Raportindu-ne
insa la reusita, constatam ca nu numai inteligenta este factor
mediator. Unii atrag atentia asupra importantei tendintei spre
efort. In baza unor ample investigatii, unii au ajuns la
concluzia ca, de exemplu, succesul scolar depinde de inteligenta
in proportie de 60 %, restul de 40 % datorindu-se efortului de
munca perseverent. Desigur, in diverse activitati profesionale,
raportul optim intre inteligenta si efort voluntar poate fi
variabil.
In fapt, inteligenta “ca o functie de integrare a mintii,
este implicata la toate nivelele iar manifestarile sale difera nu
numai cantitativ dar si calitativ”. Deci, inteligenta ca o
functie mentala integrativa se prezinta diferential si aceasta nu
numai dupa o suita de nivele, ci si sub raportul facturii si al
eficientei. Unii stabilesc pe linga inteligenta abstracta, una
tehnica, apoi inteligenta sociala si inteligenta administrativa,
mai bine zis organizationala. Formele de inteligenta s-au
diferentiat actualmente si mai mult, fiind mentionate variante de
inteligenta practica, stiintifica, motorie s.a. Acestea sunt
diferite modalitati ale inteligentei generale care se manifesta
ca aptitudini complexe, specializate. Problema generalitatii
inteligentei nu poate fi rezolvata univoc pentru ca insasi
definirea ei persista relativ distinct prin doua puncte de vedere
- unul gnostic si altul pragmatic. Unii socotesc inteligenta ca
fiind capacitatea sau tendinta de realizare a gindirii, “un mod
superior si eficient de a trata” al gindirii. In acest caz,
neindoielnic, nivelul inteligentei generale este corespunzator
nivelului abstract si teoretic al intelectului, pentru ca acesta
permite cu usurinta cele mai diverse si obiectiv cuprinzatoare
interpretari. Se stie insa ca gindirea abstracta nu este cu
necesitate si inteligenta. Nu este necesara numai intelegerea
profunda a celor mai variate situatii si domenii ci si decizia
optima, rezolvarea rapida si cit mai justa a problemelor ce
intervin. Unii tin sa accentueze aceasta functie definitorie a
inteligentei, tratind despre inteligenta eficace. Rezolutivitatea
rapida si eficacitatea superioara implica cu necesitate momente
de modelare abstracta si se bazeaza totdeauna pe intelegere.
Altii considera ca de fapt intelegerea deosebeste
inteligenta umana de cea artificiala pentru ca inteligenta se
deosebeste astfel si de aptitudini. “Distinctia fundamentala
intre inteligenta si capacitati consta in a intelege cit mai
profund in loc de a executa pur si simplu (aproape mecanic) si
aceasta constituie punctul crucial al problemei”. Inteligenta
apare totusi ca un mod superior si eficient de operare care se
construieste constient de catre subiect prin decizie, deliberare,
experiment mintal, vizind intotdeauna un scop. In acest caz insa,
accentul nu se pune pe grad, ci pe modul de abstractizare si
intelegere, inteligenta prelungind actiunea cu alte mijloace
“prin coordonarea actiunilor intr-o forma interiorizata si
reflexiva”. Intelectul devine cu adevarat productiv in masura in
care dimensiunile de flexibilitate, intuitie, fluiditate,
rapiditate, originalitate si elaborare ii sunt proprii. Acestea
sunt caracteristicile constructiei functionale a inteligentei in
contextul personalitatii care, la rindul ei, este generata de
REZONANTE launtrice cu imprejurari ajutatoare. De aceea,
inteligenta nu poate fi inteleasa atita timp cit nu i se
elucideaza geneza si nu i se precizeaza destinatia.
Unii prezinta stadiile senzoriomotor, preoperator, de
operare concreta si de operare formala ale inteligentei, aratind
ca ea (inteligenta) “are ceva dintr-un absolut independent ce
genereaza o relatie, printre altele, intre organism si lucruri”,
ea fiind “un termen generic desemnind formele superioare de
organizare rapida sau de echilibru a structurilor cognitive”,
constind in esenta, sub raport operatoriu, din reversibilitatea
progresiva a structurilor mobile construite”. Uneori se observa
ca inteligenta “tinde sa elimine schemele de analogie inlocuindu-
le prin deductii propriu-zise”. Daca unii au tratat inteligenta
ca o accelerare neuronica, altii au constatat ca aceasta implica
totodata flexibilitate, fluiditate care, la rindul lor, presupun
reversibilitate, tranzitivitate, coordonari combinatorice etc.
Inteligenta comprehensiva va presupune o perfecta echilibrare
intre asimilare rapida si acomodare, pe cind inteligenta
rezolutiva va releva “acomodari cu depasiri” si aceasta cu atit
mai mult cu cit inteligenta se insereaza in structurile mai
complexe ale creativitatii. Raspunsurile inteligente,
caracterizate prin perspicacitate, suplete, adecvare la situatii
concrete sunt susceptibile de evaluari formale sau de continut.
Rapiditatea si oportunitatea raspunsurilor nu este intotdeauna si
un indiciu de calitate, acestea putind fi datorate unei forme
mai simple de inteligenta, calificata ca “asociativa” sau
promptitudinii activarii vigile, careia ii corespunde
“desteptaciunea”. Gradul de eficienta si rapiditate al adaptarii
inteligente nu poate fi insa redus la astfel de elemente, cum
este doar viteza de reactie, desi aceasta are totdeauna o anumita
importanta. Eficacitatea ramine insa dependenta de complexitatea
elaborarii, de examinarea critica a mijloacelor ce satisfac optim
un scop.
Conduita inteligenta se demonstreaza mai mult prin forta si
exactitatea previziunii decit prin replicile de efect. Unii
disting o inteligenta cristalizata, aplicabila la situatiile-tip
ale mediului ambiant si o inteligenta fluida ce raspunde la
situatiile complet noi. Nici acestea nu se disting insa dupa
viteza de reactie care, in orice caz, este mai mare cind intra in
joc inteligenta cristalizata. Interesant de semnalat este faptul
ca, inteligenta cristalizata este mai puternica la virsta
copilariei si a batrinetii decit inteligenta fluida, ce se afirma
plenar in faza adulta. Unii cercetatori au gasit virful de
dezvoltare a inteligentei generale in jurul virstei de 24 de ani.
Important de semnalat este faptul ca fiind un factor global de
adaptare, inteligenta se structureaza in conditiile adaptarii
individuale, intotdeauna concrete, implicind relatii exterioare
generatoare de atitudini, ce se coreleaza cu aptitudinile,
inteligenta trebuind sa corespunda anumitor modele culturale.
Omul, cu rare exceptii, nu este, ci devine inteligent si aceasta
in raport cu conditiile in care exista inteligenta ca dimensiune
a personalitatii, neputind sa fie generala decit in raport cu o
pregatire, intr-un anumit moment al evolutiei ei. Din acest punct
de vedere, asupra mijloacelor de testare ale inteligentei
persista o serie de indoieli in legatura cu artificialismul
probelor si cu adecvarea la conditiile de pregatire concrete ale
diferitelor categorii de oameni.
R. Zazzo recomanda “sa te servesti inteligent de
inteligenta”. Una din consecintele posibile ale acestui dicton ar
fi ca inteligenta sa nu fie niciodata conceputa univoc si sa nu
fie supusa unor asocieri sau disocieri exclusiviste.
In general, inteligenta apare in trei ipostaze ca: 1)
modalitate cognitiva, integratoare, diferita de reactivitatea
emotionala si de capacitatea de efort; 2) capacitatea rapida de
rezolvare a problemelor, prin restructurari superioare opuse
automatismelor; 3) posibilitate supramedie a gindirii in studiul
careia este interesata YOGA. Daca vom reinventaria in lumina
sistemului YOGA atributele inteligentei constind in diferentiere
si adaptare, nivel superior intelectual si intelegere, aptitudine
cognitiva globala si rezolutivitate, atunci vom ajunge la
concluzia ca, desi inteligenta apare ca un factor de mare
insemnatate al vietii, ea isi are totdeauna originea in existenta
si activitatea Mentalului DIVIN Macrocosmic.
Desi apare ca un factor facilitant, productiv al invatarii,
ea rezulta prin trezirea si dinamizarea cit mai puternica a lui
VIJNANAMAYA KOSHA care se cristalizeaza in noi prin experiente
datatoare de inteligenta si din invatare, din acea invatare care
este inteligenta, construind inteligenta prin sistematizare,
formativitate, apel la intelegere esentiala, considerind
secvential punctele de vedere si la exersari prin cele mai rapide
si variate rezolvari si elaborari de probleme. Vointa isi
sporeste capacitatea de efort numai prin antrenamentul prilejuit
de biruirea greutatilor. Similar, inteligenta isi sporeste
energia mentala elevata si forta penetranta, urcind de la un
nivel de intelegere la altul superior si isi dezvolta si
amplifica forta transformatoare prin biruirea deplina a
dificultatilor cognitive, prin cunoasterea aprofundata a legilor
divine supreme prin actiune constructiva, prin intuitie, prin
rezolvare de probleme.

INTUITIA. Prin definitie, intuitia reprezinta cunoasterea
directa, imediata prin inefabila rezonanta a adevarului fara
ajutorul ratiunii. Dupa Carl Gustav Jung, celebrul psiholog si
psihiatru elvetian, intuitia este una dintre cele patru functii
psihologice fundamentale ale omului, celelalte trei fiind
gindirea, sentimentele si simturile. El descrie intuitia ca pe
functia de explorare a necunoscutului, care ofera posibilitati si
implicatii dificil, in aparenta, de a fi percepute in mod
constient. Intuitia este o calitate foarte importanta in anumite
domenii de activitate si mai ales acolo unde oamenii vin in
contact nemijlocit cu alti oameni. Aceasta capacitate este
prezenta adesea la yoghini, la cei care iau decizii, la
inventatori, la genii sau la artisti. Poate mai bine decit
altii, acesti oameni sesizeaza fata ascunsa a lucrurilor, stiu sa
ia cea mai buna hotarire la timpul potrivit, bat la usile care,
sigur, li se deschid, in general, stiu precis ce au de facut,
foarte repede. A putea sa anticipezi turnura evenimentelor
permite mai buna lor intelegere si folosirea intregii energii
pentru infruntarea unei perioade dificile sau gasirea unei
solutii, neasteptate, inteligente atunci cind totul parea
pierdut.
Intuitia nu este un act de vointa, ci o stare de atentie si
de receptare inspirata. Si cu toate ca aceasta facultate
exceptionala apartine fiecarui om, sunt anumite persoane, printre
care mai ales yoghinii, care stiu mai bine decit altii sa o
exploateze.
IUBIREA adevarata este un sentiment inefabil, coplesitor si
divin care face cu putinta pentru acela (sau aceea) care o
traieste plenar sa resimta o inefabila dilatare euforica a
fiintei sale si totodata a cimpului constiintei de la finit catre
infinit. Ceea ce caracterizeaza in mod fundamental iubirea
adevarata este faptul ca permanent ea este opusul EGOISMULUI.
IUBIREA este simtita intens de fiintele umane sub forma unui
sentiment unificator, profund euforic, coplesitor, nuantat,
moral-estetic funciar.
Iubirea se manifesta mai ales prin aspiratia sublima,
dezinteresata, profund transfiguratoare si patrunsa de abnegatie
catre obiectul sau: o fiinta umana de sex opus care ne atrage, o
anumita persoana asupra careia resimtim spontan imboldul sa ne
revarsam in mod detasat afectiunea sau chiar o colectivitate, o
idee ori o valoare, o activitate. Nasterea, persistenta si
dezvoltarea acestui sentiment profund unificator, euforic, care
in esenta sa este divin si beatific si dezvoltarea acestui
sentiment atunci cind el se manifesta divers nuantat, de la o
fiinta umana la alta in sfera sa individuala (care este aproape
unica, fiind diferita de la un om la altul) este intim legata de
formarea si cristalizarea personalitatii.
Iubirea dintre sexe vizeaza, prin transfigurare amoroasa
profunda si adoratie, fuziunea complementara inefabil
unificatoare pe toate planurile (inclusiv cel fizic-sexual) cu o
anumita fiinta umana care se afla in plenitudinea sa fizica,
vitala, psihica, morala si intelectuala care apare aceluia sau
aceleia care o iubeste intens, in frumusetea individualitatii
sale unice si irepetabile, fiind tocmai din aceasta cauza (pentru
ACELA SAU ACEEA CARE IUBESTE) generatoare de o imensa fericire,
autentica numai in aceasta calitate.
Natura si rolul urias indeplinit permanent de iubire, atunci
cind aceasta este intens si cu adevarat liber manifestata in
viata oamenilor, au primit in decursul timpului interpretari
variate. Una dintre cele mai stravechi interpretari ale iubirii
este aceea mitologica-cosmologica, in care iubirea apare ca o
nesfirsita forta euforica, transfiguratoare, sublima, divina,
cosmica, grandioasa, generatoare a tot ceea ce este frumos,
minunat si infinit creatoare (de exemplu Erosul regenerator al
orficilor, principiul organizator divin al Universului la
Empedocle, entuziasmul eroic la G. Bruno, principiul unificator
divin al cerescului (+) si al teluricului (-), al finitului si
infinitului in romantismul german; aspectul polarizant,
complementar si unificator al fortei subtile a Soarelui ((+)
masculinul, aspectul emisiv) si al fortei subtile a Lunii ((-)
femininul, aspectul receptiv) care este puterea motrice si
diriguitoare a manifestarii si a evolutiei in YOGA).
Distingind genuri diferite ale iubirii si considerind-o pe
cea profund transfiguratoare si spirituala (pura, inaltatoare,
divina) ca net superioara, numerosi ginditori i-au atribuit
virtuti cognitive fundamentale (de ex. cunoasterea frumosului
ideal ca atare, identificarea extatica a iubirii si cunoasterii
la Platon, accederea catre culmile extatice ale lumii
inteligibile, beatitudinea iubirii divine la M. Ficino,
libertatea interioara deplina izvorita din cunoasterea intuitiv-
rationala, “amor dei intellectualis” la Spinosa, penetrarea,
datorita unei inefabile rezonante interioare cu continutul ideal
sau absorbirea in noi, datorita fuziunii depline si a
identificarii perfecte (in care cunoasterea, obiectul sau fiinta
ce este cunoscuta si cunoasterea care rezida sunt UNA) a lucrului
(sau a fiintei umane) cunoscute(e) ca intr-o contopire erotica la
F. Schlegel).
Iubirea a fost si este investita cu importante sensuri si
valente umane si spirituale in gindirea moderna, revelindu-se
rolul ei ca factor de aglutinare a solidaritatii umane profunde,
ca factor de asigurare a comunitatii de idei a speciei umane, ca
esenta sublima, divina si profund transfiguratoare a omului.
Reprezentantii filosofiei religioase, ginditorii crestini mai cu
seama (de exemplu, neoplatonismul, tomismul si neotomismul,
personalismul, existentialismul religios) au pus foarte clar in
evidenta unele aspecte ale antropologiei iubirii (caritate-
agape), interpretindu-le in chip divin, inaltator,
transcendental, ca iubire a lui DUMNEZEU, in care aceasta se
identifica cu iubirea universala (temelia unitara a celor trei
ipostaze ale lui Dumnezeu).
O pozitie aparte ocupa, din acest punct de vedere, printre
teologi, Teilhard de Chardin, care a construit o conceptie etica
profund bazata pe dragostea dintre oameni, pe un colectivism
plenar unificator afectiv si intelectual. Intarirea accentelor
pesimiste si irationaliste ale iubirii caracterizeaza multe
dintre interpretarile filosofice in sec. al XIX-lea si al XX-lea
(de exemplu, Schopenhauer (pentru acesta, de exemplu, “Amorul nu
este decit o cursa intinsa individului pentru ca acesta sa
perpetueze specia”), Nietzsche, M. Scheler, K. Jaspers, Sartre,
Gabriel Marcel). Dovedind determinarea lui (a sentimentului
iubirii) corelat psihic si mental, unii folosofi au subliniat
transformarile profunde pe care le-a suferit sau le sufera
sentimentul iubirii de-a lungul timpului si au pus in evidenta
aportul ei hotaritor in cunoasterea de sine, in atingerea starii
de fericire, in formarea si modelarea umana.
Yoghinii au considerat totdeauna sentimentul iubirii ca
fiind extraordinar de important si l-au caracterizat adeseori
drept un esential criteriu valoric sui-generis al gradului de
umanizare si elevare a comportamentului natural al omului, o
masura a faptului ca in insasi fiinta sa microcosmica cea mai
intim individuala CEL CARE IUBESTE poate totodata sa devina,
datorita iubirii, o fiinta dilatata in infinit, macrocosmica,
unificata si divina.
Privind lucrurile din punct de vedere psihic, putem spune ca
iubirea sau amorul se formeaza printr-un fenomen complex de
<> care a fost destul de bine descris de STENDHAL
(in lucrarea sa celebra “DESPRE DRAGOSTE”) si este analizat acolo
ca un proces de fixare progresiva pe care ni-l genereaza
comunicarea si identificarea inefabil empatica cu o anumita
fiinta umana de sex opus care ne completeaza (intregeste) si ne
polarizeaza pe multiple nivele ale fiintei noastre, facindu-ne sa
ne descoperim mult mai unificati si armoniosi. STENDHAL opune
aceasta dragoste intensa, durabila, profund transfiguratoare si
adevarata amorurilor bruste, frenetice si fulgeratoare (<
FOUDRE>>) care, prin angrenarea unor polarizari efemere, partiale
sau lipsite de o anumita profunzime si complexitate, sunt cel mai
adesea predispuse sa dispara la fel de repede cum au aparut
deoarece fie de o parte, fie chiar de ambele parti, lipseste
sustinerea afectiva si transfigurarea care face posibila
aprofundarea in timp a fuziunii amoroase pe multiplele niveluri
realizata in cuplu.
Din punct de vedere moral, asa cum am mai spus, amorul este
definit de catre yoghini ca fiind un sentiment euforic sublim si
profund transfigurator care este opus egoismului. Iubirea
adevarata este, prin urmare, o modalitate foarte simpla de
depasire sau transcendere a egoismului. Intelegind profund acest
aspect prin trairea directa, intensa, spontana si libera a
iubirii adevarate putem sa intelegem mult mai bine cuvintele
divine, esentiale ale lui IISUS pe care, paradoxal, foarte putini
crestini le mai pun astazi in practica: “IUBESTE PE APROAPELE TAU
CA PE TINE INSUTI”. Genialul scriitor TOLSTOI spune: “ADEVARATA
IUBIRE ARE TOTDEAUNA DREPT BAZA RENUNTAREA LA PROPRIUL BINE
INDIVIDUAL”.
Marii sfinti crestini vad in iubire izvorul virtutii divine
supreme, care este <>. Problema filosofica pentru
yoghini este de a sti daca iubirea poate sa fie o modalitate
adevarata de cunoastere. Privind din acest punct de vedere, ei
considera ca iubirea este un mijloc rapid de cunoastere
(filosoful SPINOZA scrie: “IUBIREA INTELECTUALA DE DUMNEZEU SE
NASTE DIN CEL DE AL TREILEA FEL DE CUNOASTERE”) si resping ca
aberanta ideea lui DESCARTES ca iubirea nu ar fi decit o orbire a
mintii (DESCARTES: “Iubirea este o pasiune care poate sa fie
excitata intens in noi fara ca sa ne dam seama absolut deloc daca
obiectul sau fiinta umana care o cauzeaza este buna sau rea”).

INCREDEREA IN SINE este un sentiment binefacator de
siguranta, determinat de cunoasterea posibilitatilor si valorii
propriei persoane sau ale altora care, datorita proceselor de
REZONANTA pe care le determina (in MICROCOSMOSUL fiintei umane)
cu energii subtile, binefacatoare din MACROCOSMOS poate genera
indrazneala, forta, inspiratie, decizie si reusita in actiune.
Increderea DEPLINA in sine este rezultatul interiorizarii unei
suite de relatii, modele, experiente (reusite sau evocate ferm,
cu putere), in primul rind, a relatiei cu autoritatea unui model
a carui valoare este unanim recunoscuta. Ea implica, de asemenea,
conditii de valorizare specifica si de exercitare a aptitudinilor
personale.
Increderea FANTASMAGORICA in sine excesiva sau nejustificata
este fondata pe supraaprecierea propriei persoane (deseori
compensatorie, generata de sentimente de inferioritate, avind
caracter inconstient), putind determina un mod de comportare
deseori neadecvat imprejurarilor. Increderea in altii se bazeaza
pe buna lor cunoastere profunda, obiectiva si empatica, urmata de
lipsa indoielii asupra cinstei, bunei credinte si sinceritatii
acestora, constituind una dintre premisele unei comunicari
interumane calitativ superioare (in cadrul unui grup, intre
iubiti, intre soti, in relatia ghid spiritual – aspirant YOGA).
Increderea creatoare in ceilalti implica o relatie interpersonala
intre cel care acorda si cel caruia i se acorda increderea.
Acordarea increderii depinde de factorii psiho-mentali
cognitivi si afectivi (EMPATICI) care orienteaza alegerea, ca si
de domeniul pentru care ea se manifesta. Ea vizeaza anumite
caracteristici reale sau DOAR presupuse ale unei persoane (se
poate avea incredere in discretia unei persoane, dar nu si in
capacitatea ei de a rezolva o problema practica, de exemplu).
Capacitatea de a acorda incredere poate suferi distorsiuni
datorate ambilor factori – cognitiv si afectiv. Incapacitatea de
a acorda incredere, suspiciunea generalizata fata de oameni
reflecta totdeauna ecoul unor distorsiuni afective profunde.
Pentru fiinta umana careia i se acorda incredere, atitudinea
de incredere a unei persoane investite cu un anumit statut poate
reprezenta:
-confirmarea valorii proprii deja cunoscute;
-aport narcisic necesar pentru dezvoltarea personala (utilizata
in acest sens in pedagogie si in tehnicile de reeducare);
-recistigarea increderii in sine la persoane imature, labile, la
care constiinta valorii personale este mai mereu direct
dependenta de mediu.
Pierderea increderii in oameni, caracteristica mizantropiei,
reprezinta o reactie neadaptativa extrema, consecutiva unor
succesive frustrari particulare.
Pierderea increderii cuiva, a unei persoane semnificative
pentru individ, poate genera stari anxios-depresive intense,
punind sub semnul intrebarii intreaga sa valoare personala
(aceasta este valabil mai ales la personalitatile imature
afectiv).
Credulitatea excesiva care pune in evidenta NAIVITATEA si
autohalucinarea reprezinta “o forma patologica” sau o varianta
imatura a increderii, care exprima gradul de dependenta fata de
anturaj, necesitatea de securizare si afectiune. Spre deosebire
de oligofrenie, unde excesiva incredere in ceilalti este
“constitutionala”, am putea spune, in sindromul demential, ea
poate fi deseori secundara deteriorarii capacitatii de a
discerne. In paranoia, excesul de incredere in propria persoana
are la origine schimbarea raportului Eului cu lumea, in sensul
unei expansiuni delirante. Iau astfel nastere idei delirante de
grandoare, erotomanice, metafizice, de inventie, de reforma etc.
Lipsa de incredere in ceilalti, specifica paranoicului, se
traduce in temele delirante de gelozie, de interpretare, de
persecutie etc.
O forma particulara a credulitatii exagerate apare in
delirul indus (folie … deux), in care increderea fata de o
persoana apropiata (care domina afectiv si intelectual subiectul
indus) se manifesta patologic, uneori in contrast cu lipsa de
incredere fata de ceilalti.

INTELEPCIUNE (cf. lat. intellectio “sens real,
semnificatie”) = stare suprema de echilibru interior (psihic,
mental, spiritual) de seninatate beatifica si impacare cu sine,
de revelare a spiritului nemuritor (ATMAN), de concordanta
deplina intre gind si fapta, la care ajunge o fiinta umana cu
SAHASRARA perfect dinamizata. La starea suprema de intelepciune
divina se ajunge printr-o bogata experienta spirituala, adincita
prin reflexie si accelerata considerabil prin practica
consecventa si corecta a treptelor superioare ale sistemului
YOGA.
Intelepciunea presupune, deopotriva, o conceptie generala,
armonios integrata prin intuitie, asupra lumii, asupra omului,
asupra pozitiei sale in univers si asupra realitatii existentei
lui DUMNEZEU. Ea implica de asemenea o cunoastere a valorilor
morale de bine divin, adevar ultim, frumusete perfecta, puritate
sufleteasca, dragoste, respect pentru sine si pentru oameni,
iubirea neconditionata a lui DUMNEZEU, precum si o credinta de
nezdruncinat in acord cu aceste principii si valori.
Intelepciunea este o expresie a cunoasterii profunde si dominarii
depline de sine, a unei permanente calauziri in viata dupa
principiile divine, universal valabile ce nu contrazic bunul simt
si inteligenta creatoare. Intelepciunea adevarata reflecta
respectul deplin al legilor naturii asa cum acestea au fost
create de intelepciunea perfecta a lui DUMNEZEU.
“Omul intelept – spune unul dintre profundele proverbe
rominesti – face numai ceea ce se poate (respecta permanent
legile divine) si nu orice din tot ceea ce el vrea”. Inteleptul
se straduieste neobosit sa-si apropie toate marile valori
universal valabile, divine care au fost revelate de activitatea
spirituala a intregii omeniri in decursul evolutiei acesteia,
timp de milenii. El intelege, la unison cu vointa divina, sa
aduca o contributie efectiva, in masura propriilor sale puteri,
extraordinar de mari (atunci cind a atins starea de intelepciune)
la propasirea spirituala si morala a omenirii prin actiuni, opere
sau invataturi (ce manifesta si reflecta armonia, inteligenta
suprema DIVINA), impartasite celorlalti oameni si, mai ales, prin
educarea copiilor, in spiritul si respectul marilor valori
DIVINE; inteleptul este sever cu sine si ingaduitor ori plin de
dragoste cu ceilalti atunci cind acestia merita; el isi
construieste viata treptat, punindu-si mai mereu de acord
experienta sa bogata de viata si rodul meditatiilor sale profunde
cu invataturile si revelatiile primite atit de la DUMNEZEU cit si
de la ceilalti oameni de la care el invata direct sau afla prin
operele acestora; inteleptul considera ca ADEVARUL ULTIM ESTE
TOTUL si de aceea nu se statorniceste intr-o formula rigida si
definitiva de viata, el este ca un copil, in fiecare moment
primitor de noi invataminte de la toti si toate care il
inconjoara, fiind oricind gata sa se corecteze pe sine in caz de
greseala, sub indemn propriu sau strain; el uneste statornicia
deplina a unei pozitii spirituale si morale, cu receptivitatea la
noi valori autentice, divine; el isi cunoaste plin de detasare
adevarata pozitie fata de sine si fata de ceilalti, ferindu-se
totdeauna de orgoliu sau de o teatrala umilinta.
Intelepciunea, rod al unei cunoasteri superioare, ultime si
generale asupra lumii, inspirate de DUMNEZEU, conduce totdeauna
la actiuni benefice, la conduita practica armonioasa, divin
integrata si, in acelasi timp, face cu putinta explicatia si
intemeierea acestei conduite, dupa principiile DIVINE.
Intelepciunea exclude, in aceeasi masura, izolarea fara un rost
TEMEINIC de oameni si sihastria, situarea excentrica in afara
vietii comunitatii, dar si sociabilitatea superficiala, facila.
Intelepciunea implica, prin urmare, raporturi sincere si corecte,
de prietenie afectuoasa si dragoste detasata de interese si
egoism fata de oameni ce se moduleaza firesc dupa gradul de
intimitate personala, excluzind, cu exceptia situatiilor care o
impun, vorbirea rece, taioasa, dar si o familiaritate excesiva.
Inteleasa ca o atitudine generala de daruire fata de viata
superioara, fata de divin, intelepciune este o stare profund
integrata si transfiguratoare. Intelepciunea, chiar daca nu
presupune un cod rigid de prescriptii de conduita, impune totusi
un intreg sir de comportari practice armonioase, divine,
superioare, fiind dublata de actiuni binefacatoare concrete, care
sunt, inainte de toate, destinate sa pastreze echilibrul vital,
sufletesc, mental si spiritual, permitindu-ne sa raminem mai
mereu intr-o euforica seninatate si impacare cu sine, ce atrage
adeseori in mod spontan instalarea divinei fericiri nepieritoare
(EXTAZ) (stare caracteristica in cazul atingerii intelepciunii).
Toate marile cai spirituale ale umanitatii, printre care un rol
de cinste il are YOGA, au continut, au exprimat sau au condus, pe
acei care au stiut sa le inteleaga si inainte de toate sa le
aplice corect, practic, la intelepciune.
Religiile, YOGA, principiile divine de morala practica,
filosofiile autentice, marile creatii nepieritoare, geniale,
literare si artistice, conceptiile stiintifice, obiective,
generale asupra lui DUMNEZEU, lumii, vietii si omului, au
alcatuit indemnuri directe sau indirecte la intelepciune, uneori
ele fiind mai mult sau mai putin o formulare explicita a unei
anumite intelepciuni. Nu vom cita, aici, pentru a ilustra acesta
notiune sau pentru a o fundamenta teoretic nici un nume si nici
un titlu de opera: orice indicatie ar fi de altfel limitativa; ar
trebui sa ne referim, in acesta privinta, la spiritualitatea
umana, inteleasa in intregul ei, rod al activitatii spirituale si
divine a tuturor popoarelor si a tuturor epocilor.
Intelepciunea, atunci cind este o calitate innascuta, fiind
deja dobindita prin eforturile perseverente realizate de spiritul
ce s-a incarnat, in alte existente (exemplu practica YOGA
incununata de succes (atingerea celor mai inalte trepte
spirituale) in alta viata) este un dat cu care unele fiinte umane
se nasc; in alte cazuri, intelepciunea este rezultatul unei
experiente personale si spirituale atinse prin practica
perseverenta YOGA, in continua desfasurare si implinire.
Intelepciunea este capacitatea net superioara de intelegere si
judecare a lucrurilor si aspectelor existente, implicind o
cunoastere esentiala adinca a realitatii, experienta spirituala
bogata, masura, echilibru deplin intre dorinta si posibilitate,
cunoasterea lui DUMNEZEU din care izvoraste seninatatea
sufleteasca euforica si impacarea cu sine si cu lumea,
inteligenta urmata de bun simt in conduita si in aprecierea
justa, obiectiva a evenimentelor si a realitatii.
Intelepciunea se dobindeste in urma unor bogate experiente
spirituale (accesibile cu usurinta prin realizarea diferitelor
tehnici YOGA) si se opune exceselor de orice fel. Intelepciunea
presupune cunoasterea profunda de sine si cunoasterea lui
DUMNEZEU si a lumii, o filosofie autentica practic-actionala, dar
si dominarea insotita de transformarea de sine, ca mijloc de
dominare si transformare creatoare a lumii inconjuratoare, de
impulsionare creatoare a celor cu care inteleptul vine in
contact.
Prin practica YOGA corect si perseverent realizata,
intelepciunea nu mai este apanajul doar al persoanelor de virste
mai avansate care cunosc cu anticipatie consecintele diverselor
acte si poseda un simt extraordinar al relativitatii. Unii spun:
“Viata te intelepteste” dar cu toate acestea si la tinerii
yoghini este posibila dezvoltarea intelepciunii dupa felul cum
stiu sa invete foarte mult atit din experienta lor spirituala cit
si din aceea a altora, dupa modul in care ei ajung sa aprecieze
faptele intr-o perspectiva armonios divina, complex-superioara,
corelata si intuitiv-rationala.
Intelepciunea este o virtute esentiala in acelasi timp
gnoseologica si morala, implicata in finalitatea insasi a
sistemului YOGA, care reuneste revelarea launtrica a existentei
lui DUMNEZEU, cunoasterea teoretica a legilor fundamentale ale
MACROCOSMOSULUI (care exprima inteligenta perfecta, reflectata in
mod armonios de DUMNEZEU in manifestare) si infaptuirea oricarei
actiuni, corespunzator cu acesta treapta superioara atinsa. In
antichitate, conceptul de intelepciune desemna “echilibrul”
deplin al personalitatii, cumpatarea in toate, stapinirea
perfecta si sublimarea pasiunilor in avantajul cunoasterii
superioare, rationale, impacarea omului cu lumea, seninatatea
euforica spirituala, trairea deplina, la unison cu vointa lui
DUMNEZEU in manifestare. Stoicii si epicureicii o defineau ca
absenta a suferintei, a pasiunii josnice (“aponia”, “apathia”)
sau ca absenta a nelinistii, a emotiei negative (“ataraxia”),
“adiforia” etc.
Intelepciunea a fost idealul suprem nu numai al sistemului
YOGA dar si al oricarei filosofii prin excelenta superioara si
contemplativa, intemeiate pe ideea antinomiei critice spirit,
suflet-corp si pe principiul autoperfectionarii depline, gratie
revelatiilor divine, a fiintei umane, ca unica modalitate a
acesteia de a se depasi pe sine. Idealul intelepciunii a avut o
vadita incarcatura laica intrucit preconiza realizarea fericirii
si nemuririi spirituale a omului aici si acum si nu in spiritul
transcendentalismului religios. Sensul originar al conceptului s-
a perimat cu exceptia sistemului YOGA si intelepciunea are astazi
tot atitea ipostaze cite filosofii exista. Idealul intelepciunii,
in acceptiunea YOGHINA a termenului este: imbinarea continua, vie
si creatoare a teoriei superioare, divine cu practica;
intelegerea necesitatii concret supreme si, pe aceasta baza,
realizarea creatiei ideale constiente; participarea la
infaptuirea idealului eliberarii spirituale a fiecarei fiinte
umane prin eliberarea tuturor si al eliberarii spirituale a
tuturor prin eliberarea spirituala a fiecaruia; depasirea
limitelor de tot felul si a conditionarilor obiective si
subiective frenatoare ale progresului prin efortul unit al
inteleptilor si prin efortul individual de autoperfectionare si
desavirsire, pentru asigurarea saltului de la omul egoist,
meschin si marginit la omul pe deplin integrat in DIVIN si
desavirsit.
In concluzie, putem spune ca intelepciunea este o calitate
si in acelasi timp o capacitate esentiala a fiintei umane,
rezultate din integrarea armonioasa a unor experiente spirituale
bogate a unei reflectari clare, profunde si superioare a lumii, a
lui DUMNEZEU, sub majoritatea aspectelor sale materiale si
spirituale. Intelepciunea presupune o echilibrare deplina a
dorintelor cu posibilitatile proprii. Ea se dezvolta in urma unui
proces profund de autocunoastere, determinind aprecierea
obiectiva a lumii nu doar prin judecati de valoare afirmative sau
negative, ci si prin judecati ipotetice. In cazul celui intelept
nu este niciodata vorba de o resemnare sau de o complacere in
inertie a individului, ci de un mod net superior, dobindit de
cunoastere si transformare a realitatii ca atare, ce se bazeaza
in special pe cunoasterea cauzelor care provoaca un eveniment, o
situatie sau pe intuirea obiectiva a motivelor care determina o
anumita conduita sau alegere.
Intelepciunea presupune un stil existential armonios si
integrat care nu se raporteaza la exigentele imediate si nu
valorifica, in primul rind, aceste exigente; presupune, de
asemenea, umor, detasare, simtul relativitatii evenimentelor
traite (Jung, de exemplu, vorbeste despre arhetipul Marelui
Intelept). Marii intelepti sunt in general inzestrati cu certe
insusiri extraordinare si transumane. Intelepciunea, ca atribut
al desavirsirii spirituale a fiintei umane poate fi atinsa prin
practica perseverenta YOGA. Opusul starii de intelepciune este
starea de PROSTIE sau IGNORANTA. In timp ce starea de intelpciune
genereaza fericire si armonie, prostia da nastere suferintei si
dezechilibrului. Marele intelept BUDDHA spunea, intr-o comparatie
foarte sugestiva, ca asa cum la un car cu patru roti primele doua
roti din fata pot fi considerate, analogic vorbind, ca fiind
ignoranta, celelalte doua roti care vin imediat dupa aceea in
spate reprezinta suferinta care urmeaza dupa aceea. Prin urmare,
starea de ignoranta (prostie) este intotdeauna, mai devreme sau
mai tirziu, urmata de stari de suferinta sau durere
proportionale.

ILUMINARE: in absenta unui termen rominesc mai adecvat, acest cuvint
permite sa fie tradusa notiunea sanskrita de bodhi (“trezire spirituala”)
care corespunde cuvintului satori (sau kensho) in limba japoneza. Acest
fenomen de natura spirituala nu are absolut nici o legatura cu vreo
experienta optica legata de lumina. In cazul unei experiente autentice de
iluminare spirituala, prin acest cuvint se exprima clipa extraordinara in
care fiinta umana devine in mod pregnant constienta de vidul divin beatific
care este ea insasi (in calitate de microcosmos) intocmai precum intregul
univers (macrocosmosul in care ea se afla).
Aceasta traire fundamentala este singura care ii permite fiintei sa
realizeze instantaneu si sa inteleaga adevarata natura divina a oricarei
fiinte, lucru dau fenomen. Ideea de “iluminare” fiind adeseori confundata cu
notiunea de “fenomen luminos”, uneori felurite manifestari luminoase
(fosfene) fiind in mod eronat considerate drept “iluminari”, s-a ajuns sa se
prefere in majoritatea cazurilor termenul de “trezire spirituala”, care este
mult mai aproape de adevar. Divinul “vid beatific” de care devenim in mod
fulgerator constienti in acele clipe nu este, asa cum s-ar putea crede, vidul
neantului, ci al insesizabilului, al imposibilitatii de a prinde si cuprinde
complet, prin gindire ca si prin senzatii, infinitatea inefabila care este
brusc descoperita dincolo de fiinta si de nefiinta. Acest vid beatific nu
este un obiect precis pe care fiinta umana sa-l poata intelege, decit cu
conditia de a-si depasi intr-o anumita masura limitele ego-ului, fuzionind ea
insasi cu acest vid datorita transformarii sale in acesta.
Cu toate ca iluminarea spirituala este prin natura sa o stare identica
intotdeauna cu ea insasi, exista totusi grade sau trepte diferite de
iluminare. Daca fenomenul iluminarii este analogic comparat cu un zid pe care
vrem sa-l traversam, aceasta operatie de patrundere “dincolo” se poate
efectua printr-o minuscula gaura sau chiar pulverizind in totalitate
obstacolul, asa cum avem cazul iluminarii perfecte a lui Buddha; intre aceste
doua extreme se pot gasi toate gradele de intensitate posibila in ceea ce
priveste iluminarea.
Diferentele de claritate si de precizie, in viziunea care poate sa
rezulte atunci sunt enorme, cu toate ca obiectul viziunii este acelasi in
toate cazurile posibile. Acest exemplu ne permite sa ne explicam si sa
intelegem mai usor cum si in ce mod pot sa intervina aceste diferente de grad
(de iluminare), iar el face totodata sa rezulte eroarea reprezentarii pentru
noi a realitatii misterioase a iluminarii intocmai ca pe un obiect care ar
putea fi perceput de catre un subiect exterior. Acest exemplu poate trezi de
asemenea in noi impresia falsa a unei separari intre lumea iluminarii, a
absolutului si lumea fenomenelor, ceea ce in realitate nu este cazul sa
gindim vreodata. Autentica iluminare ne arata intotdeauna ca Absolutul si
relativul nu fac decit Unul. In acele momente fundamentale, pentru cel
iluminat ego-ul este depasit si, murind, dispare instantaneu in faza
iluminarii profunde. Cunoscind perfect ceea ce se intimpla atunci, un text
stravechi al intelepciunii zen spune: “Acela care gratie iluminarii moare
inainte sa moara, nu mai moare niciodata chiar dupa ce moare.” Consecinta
sublima a acestei aparente anihilari, a acestei “mari morti”, este “marea
viata nemuritoare”, o viata in divin plina de pace, beatitudine si deplina
libertate.

IMAGINATIE: proces psihic secundar, solidar si analog cu gindirea, de
operare cu imagini mintale, de combinare sau constructie imagistica purtind
asupra realului, posibilului, viitorului si tinzind spre producerea noului in
forma unor reconstituiri intuitive, a unor tablouri “mintale”, planuri
iconice (vizuale) sau proiecte. Yoga o caracterizeaza ca “facultatea de a
reprezenta in mod viu obiectele sau facultatea de a inventa, de a concepe”.
Psihologii definesc imaginatia ca “proprietatea pe care o au imaginile de a
se asambla in combinatii noi”. In conceptia yoga, imaginatia nu se refera
doar la actul elementar al reprezentarii reproductive, deci la fixarea si
evocarea vie a unei experiente in forma imaginilor, ci este delimitata ca
proces si produs al restructurarii experientei, al depasirii ei prin imagini
noi ce nu apartin memoriei, desi intotdeauna intr-o mare masura memoria este
rezervorul imaginatiei. Chiar atunci cind imaginatia reconstituie un real, pe
baza unor descrieri verbale sau a altor indicatori indirecti, ea nu se
confunda cu amintirea concreta intrucit nu rezulta dintr-o perceptie ci este
o reconstructie, noua cel putin pentru subiect. Prin imaginatie, noi
abandonam cursul ordinar al lucrurilor. A percepe si a imagina sunt tot asa
de antitetice ca prezenta si absenta. Prin “dinamism evocator” si prin faptul
ca urzeala imagistica, la care se ajunge, nu este traita ca un eveniment ce
face parte din experienta subiectului, constructiile de imaginatie se
deosebesc de amintiri. Acestea sunt intotdeauna retrospective, pe cind
compozitiile imaginatiei sunt prospective sau atemporale. Imaginatia este, in
acest sens, al depasirii realului, sinonima cu fantezia. In actul creator,
imaginatia si inteligenta se coreleaza strins. Tantra Yoga considera ca
fantezia serveste la extinderea si completarea realului deoarece ofera noi
contacte prin trezirea si amplificarea rezonantei cu anumite lumi paralele
subtile. Originea imaginatiei rezida in diferitele activitati din care se
extrag scheme transformative, ce vor sluji mintii pentru a transforma datele
experientei sub impulsul unor dorinte si in raport cu un scop. Capacitatea de
a construi mai intii in minte si a transpune apoi in practica este un atribut
specific uman. La acest nivel, al “operarii cu imagini”, imaginatia se
dezvolta ca o forma aparte a inteligentei, depinzind de interiorizarea
actiunilor materiale, de constituirea gruparilor si grupurilor operationale,
de implicarea unor operatori care pot avea functia de “vehiculatori” ai
imaginilor, raminind insa disimulati, in “spatele” lor si nu evidenti ca in
cazul gindirii abstracte. Exista o gindire concreta, prin imagini figurale,
dotate cu valente conceptuale. S-a adoptat denumirea de imaginatie
conceptuala pentru o formatiune cu o evolutie inversa celei ce este denumita
“concept figural”. Aceasta tendinta de identificare a ideii si imaginii nu se
poate insa implini decit in cazul cunoasterii lor si relatiilor geometrice.
In rest, imaginea ca formatiune continua si compacta, structurata spatial,
ramine deosebita de ideea abstracta. Nu este insa posibila decit in faze
foarte inalte de yoga o gindire care sa nu implice imagini extrase din
experienta senzoriala sau derivate din constructii abstracte, ca ilustrari,
concretizari ale acestora.
Functia principala a imaginatiei este “prepararea viitorului”. In
perceptie, obiectul este “intilnit” de constiinta, pe cind in imaginatie,
constiinta este aceea care isi “da un obiect”. Aceasta constructie a
irealului printr-un real mintal cvasiconcret implica colaborarea psihicului
in totalitatea sa si are ca ax generator interactiunea dintre afectiv si
cognitiv. In aceasta privinta, cea mai importanta particularitate este
izomorfismul, concordanta, congruenta dintre dinamica afectiva si urzeala
imaginativa sau mai bine zis continutul imaginat. Ne explicam aceasta
corespondenta sau echivalenta prin aceea ca in imaginatie se exprima nu numai
segmentul energizor, ci si segmentul directional al motivelor. Interesele isi
recruteaza perpetuu, imaginativ, obiectele lor. Constructele imaginate sunt
de cele mai multe ori propriomotivate. Starile de expectanta genereaza
imagini corespunzatoare. In plan imaginativ apar si genereaza rezonante
specifice obiectele si evenimentele corespunzatoare dorintei, sperantei,
invidiei, dragostei, urii, geloziei, fricii, grijii, recunostintei sau
razbunarii, multumirii sau nemultumirii, placerii sau neplacerii, succesului
sau insuccesului. Socurile emotionale pot genera fantasme, viziuni
cvasionirice si cvasihalucinatorii. S-a constatat si o corespondenta de
ritmuri intre imaginatie si afectivitate: faza de exaltare a sentimentului
corespunde fazei de imaginatie constructiva, faza de depresiune emotiva -
fazei de imaginatie destructiva si disociativa.
In legatura cu imaginatia sunt de amintit: fantezia, inteleasa ca
realizare imaginara a dorintelor frustrate; sublimarea, ca satisfacere
superioara a dorintelor inferioare prin proiectarea si efectuarea altor
activitati, elevate, de o cu totul alta natura. Sublimarea este deseori
invocata pentru a explica imaginatia creatoare in orice domeniu de arta,
stiinta, organizare, presupunind fara demonstratii ca orice creatie isi are
un prim movens in pulsiuni bazale ce au fost deplasate si convertite in
energie sublima, simbolizindu-se intr-un alt mod. Incercarile de a explica in
yoga expansiunea imaginatiei creatoare intr-un domeniu, prin sublimare sau
prin necesitatea compensarii si supracompensarii complexelor de inferioritate
ramine foarte convingatoare. Reusita este de asemenea relevarea de catre yoga
a imaginii ideale despre sine si in genere a modelului ideal in care
imaginatia isi dezvaluie odata cu capacitatea de selectie si asimilare
valorica si pe aceea de reglare a personalitatii in ordinea autodevenirii si
autodepasirii.

INDIVIDUALITATE: caracter global sau ansamblu de caractere si aspecte
specifice prin intermediul carora o anumita fiinta umana difera sau se
distinge in mod evident de altele. Orice fiinta umana vie este o
individualitate ce vibreaza la unison, intr-o maniera caracteristica cu
anumite energii subtile si nivele vibratile din macrocosmos. Microcosmosul
fiecarei fiinte umane prezinta o individualitate aparte deoarece el reflecta
(prin trezirea si activarea anumitor focare de rezonanta si corespondenta
specifice lui) si manifesta prin rezonanta numai anumite aspecte si energii
din Macrocosmos (celelalte existind in stare latenta in microcosmosul acelei
fiinte dar ele putind fi deja active si dinamizate diferit in microcosmosul
altor fiinte umane). Individualitatea este deci caracteristica sau ansamblul
de caracteristici ale unui individ uman care difera in mod specific de un
altul nu numai in mod numeric, ci mai ales prin caracteristicile si
constitutia sa. Individualitatea exprima originalitatea si particularitatile
unei anumite fiinte umane. Pentru yoghini, individualitatea unei fiinte umane
pune in evidenta anumite procese intense, predominante, de rezonanta si
combinarea inefabila a energiilor (destul de puternice) vehiculate care fac
ca acea fiinta umana sa aiba cava aparte. Din acest punct de vedere, care
scapa insa intelegerii comune, auzim adeseori vorbindu-se despre
“individualitatea fascinanta a unui artist” sau despre “stilul unei puternice
individualitati”.
Fiind caracteristica acelei fiinte umane care constituie un individ,
individualitatea este deci ansamblul de proprietati somatice, psihice si
mentale (care rezulta prin rezonante specifice cu anumite energii subtile din
Univers) care prezinta o structura specifica, singulara, prin care respectiva
fiinta umana se deosebeste de celelalte. In conceptia yoghina,
individualitatea poate fi identificata cu persoana, dar nu cu personalitatea.
Individualitatea umana nu poate fi redusa doar la infrastructura biologica,
la organism, intrucit ca fiinta complexa nu poate fi conceputa doar biologic.

IUBIRE: iubirea adevarata este un sentiment inefabil, coplesitor si
divin care face cu putinta pentru acela (sau aceea) care o traieste plenar sa
resimta o inefabila dilatare euforica a fiintei sale si totodata a cimpului
constiintei de la finit la infinit. Ceea ce caracterizeaza in mod fundamental
iubirea adevarata este faptul ca permanent ea este opusul egoismului. Iubirea
este simtita intens de fiintele umane sub forma unui sentiment unificator,
profund euforic, coplesitor, nuantat, moral-estetic funciar.
Iubirea se manifesta mai ales prin aspiratia sublima, dezinteresata,
profund transfiguratoare si patrunsa de abnegatie catre obiectul sau: o
fiinta umana de sex opus care ne atrage, o anumita persoana asupra careia
resimtim spontan imboldul sa ne rvarsam in mod detasat afectiunea sau chiar o
colectivitate, o idee ori o valoare, o activitate. Nasterea, persistenta si
dezvoltarea acestui sentiment profund unificator, euforic, care in esenta sa
este divin si beatific si dezvoltarea acestui sentiment atunci cind el se
manifesta divers nuantat, de la o fiinta umana la alta in sfera sa
individuala (care este aproape unica, fiind diferita de la un om la altul)
este intim legata de formarea si cristalizarea personalitatii.
Iubirea dintre sexe vizeaza, prin transfigurare amoroasa profunda si
adoratie, fuziunea complementara inefabil unificatoare pe toate planurile
(inclusiv cel fiziv-sexual) cu o anumita fiinta umana care se afla in
plenitudinea sa fizica, vitala, psihica, morala si intelectuala care apare
aceluia sau aceleia care o iubeste intens, in frumusetea individualitatii
sale unice si irepetabile, fiind tocmai din aceasta cauza (pentru acela sau
aceea care iubeste) generatoare de o imensa fericire, autentica numai in
aceasta calitate. Natura si rolul urias indeplinit permanent de iubire,
atunci cind aceasta este intens si cu adevarat liber manifestata in viata
oamenilor, au primit in decursul timpului interpretari variate. Una dintre
cele mai stravechi interpretari ale iubirii este aceea mitologica-
cosmologica, in care iubirea apare ca o nesfirsita forta euforica,
transfiguratoare, sublima, divina, cosmica, grandioasa, generatoare a tot
ceea ce este frumos, minunat si infinit creatoare (de exemplu erosul
regenerator al orficilor, principiul organizator divin al universului la
Empedocle, entuziasmul eroic la G. Bruno, principiul unificator divin al
cerescului si al teluricului, al finitului si infinitului in romantismul
german; aspectul polarizant, complementar si unificator al fortei subtile a
Soarelui (masculinul) si al fortei subtile a Lunii (femininul) care este
puterea motrice si diriguitoare a manifestarii si a evolutiei in yoga).
Distingind genuri diferite ale iubirii si considerind-o pe cea profund
transfiguratoare si spirituala (pura, inaltatoare, divina) ca net superioara,
numerosi ginditori i-au atribuit virtuti cognitive fundamentale (de exemplu
cunoasterea frumosului ideal ca atare, identificarea extatica a iubirii si
cunoasterii la Platon, accederea catre culmile extatice ale lumii
inteligibile, beatitudinea iubirii divine la M. Ficino, libertatea interioara
deplina izvorita din cunoasterea intuitiv-rationala, “amor dei
intellectualis” la Spinoza, penetrarea, datorita unei inefabile rezonante
interioare cu continutul ideal sau absorbirea in noi, datorita fuziunii
depline si a identificarii perfecte (in care cunoasterea, obiectul sau fiinta
ce este cunoscuta si cunoasterea care rezida sunt una) a lucrului (sau a
fiintei umane) cunoscute ca intr-o contopire erotica la F. Schlegel).
Yoghinii au considerat totdeauna sentimentul iubirii ca fiind
extraordinar de important si l-au caracterizat adeseori drept un esential
criteriu valoric sui-generis al gradului de umanizare si elevare a
comportamentului natural al omului, o masura a faptului ca in insasi fiinta
sa macrocosmica cea mai intim individuala, cel care iubeste poate totodata sa
devina, datorita iubirii, o fiinta dilatata in infinit, macrocosmica,
unificata si divina.
Privind lucrurile din punct de vedere psihic, putem spune ca iubirea sau
amorul se formeaza printr-un fenomen complex de “cristalizare” care a fost
destul de bine descris de Stendhal (in lucrarea sa “Despre dragoste”) si este
analizat acolo ca un proces de fixare progresiva pe care ni-l genereaza
comunicarea si identificarea inefabil empatica cu o anumita fiinta umana de
sex opus care ne completeaza si ne polarizeaza pe multiple nivele ale fiintei
noastre, facindu-ne sa ne descoperim mult mai unificati si mai armoniosi.
Stendhal opune aceasta dragoste intensa, durabila, profund transfiguratoare
si adevarata amorurilor bruste, frenetice si fulgeratoare care, prin
angrenarea unor polarizari efemere, partiale si lipsite de o anumita
profunzime si complexitate, sunt cel mai adesea predispuse sa dispara la fel
de repede cum au aparut deoarece fie de o parte, fie chiar de ambele parti,
lipseste sustinerea afectiva si transfigurarea care face posibila
aprofundarea in timp a fuziunii amoroase pe multiple niveluri realizata in
cuplu.
Din punct de vedere moral, asa cum am mai spus, amorul este definit de
catre yoghini ca fiind un sentiment euforic sublim si profund transfigurator
care este opus egoismului. Iubirea adevarata este, prin urmare, o modalitate
foarte simpla de depasire sau transcendere a egoismului. Intelegind profund
acest aspect prin trairea directa, intensa, spontana si libera a iubirii
adevarate putem sa intelegem mult mai bine cuvintele divine, esentiale ale
lui Isus pe care, paradoxal, foarte putini crestini le mai pun astazi in
practica: “Iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti”. Genialul scriitor
Tolstoi spune: “Adevarata iubire are totdeauna drept baza renuntarea la
propriul bine individual”.
Marii sfinti crestini vad in iubire izvorul virtutii divine supreme,
care este “compasiunea”. Problema filozofica pentru yoghini este de a sti
daca iubirea poate sa fie o modalitate adevarata de cunoastere. Privind din
acest punct de vedere, ei considera ca iubirea este un mijloc rapid de
cunoastere (filozoful Spinoza scrie: “Iubirea intelectuala de Dumnezeu se
naste din cel de al treilea fel de cunoastere”) si resping ca aberanta ideea
lui Descartes ca iubirea nu ar fi decit o orbire a mintii.

J

JAH = nascut din
JALA = apa
JALANDHARA BANDHA = o tehnica foarte importanta in HATHA YOGA care
consta in “contractia de inchidere a gitului”, care este realizata
prin plasarea si mentinerea barbiei in adincitura de sub “marul lui
Adam” imediat dupa inspiratie. Se spune ca ea impiedica scurgerea
fluidului de ambrozie (AMRITA) in zona subtila a trunchiului.
JANMA = nastere
JAPA(MANTRA) = repetarea continua a unei MANTRA pentru a intra in
rezonanta cu o anumita energie benefica subtila sau cu o sfera
sublima de forta din MACROCOSMOS.
JATI = fel de nastere; categorie, clasa sociala
JATYANTARA = alta nastere
JATYANTARA PARINAMA = rezultatul lui PRAKRITYAPURAT
JAYANTE = se produc
JAYAT = prin stapinirea
JIVA = fiinta umana incarnata si prin urmare muritoare. Sinele
incarnat se identifica astfel cu un corp fizic si cu o gindire.
Devenit EGO, el isi creeaza iluzia unei dualitati si a unei
cauzalitati si se inlantuie astfel in ciclul nasterii si mortii.
JIVANMUKTA = “Eliberat in aceasta viata”. Fiinta umana care, cu
toate ca traieste intr-un corp fizic, este complet eliberata de
ignoranta (AVIDYA) si de MAYA.
JIVATMA = ATMAN Sinele Suprem, etern, divin manifestindu-se sub
forma unui Sine incarnat. El locuieste intr-un corp pe care il
utilizeaza ca instrument cu toate ca stie ca in realitate el este
si ramine totdeauna ATMAN.
JNANA YOGA = forma de YOGA (YOGA cunoasterii), care implica nu
numai o inteligenta foarte mare, ci si o stare de detasare
spirituala dublata de o deplina renuntare la fructele tuturor
actiunilor si, de asemeni, o mare puritate a gindirii.
JNANA(M) = cunoastere (transcedentala) spirituala
JNANASURYA = lumina cunoasterii
JNANASYA = a cunoasterii
JNANENDRIYAS = vezi INDRIYAS
JNATAH = sunt cunoscute
JNEYA = cognoscibil
JUBUPSA = indiferenta
JVALANAM = stralucire
JYOTISMATI = luminos, plin de lumina
JYOTISI = asupra luminii
JYOTISMATI PRAVRITI = facultatea spirituala iluminatorie

JAGAT = Universul, intreaga lume fenomenala.
JAGRAT = una din cele patru AVASTHA. JAGRAT corespunde starii
de constiinta numita adeseori veghe in care omul gindeste si
actioneaza in mod obisnuit atunci cind a iesit din somn. Este
starea comuna de constiinta care se serveste de inteligenta pentru
a percepe si a aprecia lucrurile si aspectele exterioare; ea este
o stare care se caracterizeaza printr-o extrovertire a simturilor
si a gindurilor. Prin JAGRATA AVASTHA se intelege perceperea celor
patru stari de constiinta: JAGRAT, SVAPNA (constiinta starii de
somn sau onirica), SUSHUPTI (starea de somn profund fara vise) si
TURIYA (literal “a patra” stare).
JIVANMUKTA = “eliberat spiritual si mare intelept in viata”,
fiinta extrem de evoluata spiritual care, desi a atins culmea
desavirsirii, continua sa traiasca in corpul fizic (bucurindu-se
total detasat, uneori de placerile si bucuriile transfigurate,
esentializate ale acestei lumi sau a celorlalte lumi subtile
(astrala, cauzala), desi isi mentine tot timpul constiinta
identificata cu Sinele sau Etern ATMAN, mentinindu-se astfel in
starea spirituala de Eliberare completa de lanturile ignorantei.
KAMA = Dorinta senzuala, aspiratie, pofta sexuala. In RIG VEDA
dorinta este prezenta ca fiind prima veleitate (pretentie) de
manifestare a Absolutului: “Dorinta care a luat nastere in El este
sursa constiintei, pe care sfintii si chiar inteleptii au
descoperit-o in adincul inimii lor. Dorinta este forta care
determina cautarile si ea este aceea care uneste Fiinta Absoluta
(SUPREMUL DIVIN) cu lumea fenomenelor”.

JIVA = VIATA, ceea ce este VIU. Corespunde in mare cu ceea
ce este numit in YOGA psihic sau, asa cum spune MAHABHARATA
(XII.180.30), cu “focul mental”. Acesta este de fapt eul
individual si efemer (JIVA-ATMAN), spre deosebire de Sinele
Nemuritor, divin si transcendent (PARAMA-ATMAN). LAGHU-YOGA-
VASISHTHA (V.10.18) o numeste mintea (CITTA) care nu cunoaste
Realitatea ultima (Divina) si care, prin urmare, este supusa
suferintei. Conform scolilor vedantice, numeroasele euri
individuale sunt de fapt un produs al iluziei. Multiplicitatea
lor, ce provine din ignoranta spirituala (AVIDYA, AJNANA), nu
permite cunoasterea adevarului ultim. Dupa eliberarea spirituala,
aparenta diversitatii existentei se topeste complet si atunci
apare singur Sinele nemuritor, divin, transcendent (ATMAN).
In GORAKSHA-PADDHATI (II.35), un stravechi text de HATHA-
YOGA, JIVA este comparat cu un taur care este “legat cu trei
legaturi” si care “urla cu putere”. Afirmatia “legat cu trei
legaturi” sugereaza experienta individuala care se confrunta cu
cei trei constituenti primari ai naturii (GUNA-ele) (TAMAS,
RAJAS, SATTVA). SHIVA PURANA (I.16.99) defineste JIVA ca fiind
“ceea ce decade gradat incepind chiar din momentul nasterii” si
ca fiind “ceea ce este nascut incurcat si ingenunchiat”. Din
acelasi motiv, GHERANDA-SAMHITA (III.50) il compara cu un animal
(PASHU), atit timp cit forta spirituala sau KUNDALINI-SHAKTI este
inca adormita si netrezita in respectiva fiinta umana. KAULA-
JNANA-NIRNAYA (VI.7) afirma la rindul sau ca individul este numit
JIVA atit timp cit el locuieste in corpul fizic, identificindu-se
in special cu acesta si devine supremul SHIVA dupa ce, gratie
trezirii spirituale, este eliberat de legaturile cu corpul fizic.
In momentul mortii, in general se spune ca JIVA pleaca prin
crestetul capului (SAHASRARA) (in cazul yoghinului foarte
avansat), sau prin alte orificii (de fapt CHAKRA) ale corpului
(in cazul fiintelor umane neevoluate care nu sunt inca suficient
de pregatite din punct de vedere spiritual pentru a atinge starea
de eliberare suprema).
Exista o relatie strinsa intre JIVA si forta subtila a
vietii (PRANA) privita ca respiratie (prin intermediul careia pot
fi captate suflurile vitale vehiculate de aer). Aceasta relatie a
fost studiata cu multa atentie mai ales in HATHA-YOGA. Astfel, in
GORAKSHA-PADDHATI (I.38) gasim urmatoarea SUTRA importanta: “La
fel cum o minge lovita cu putere de un bat este instantaneu
proiectata in sus, tot astfel (JIVA), de indata ce este lovit de
PRANA si APANA nu mai poate ramine linistit. Sub influenta
permanenta a lui PRANA si APANA psihicul se misca rapid cind in
sus, cind in jos, cind catre calea din stinga (-), cind catre
calea din dreapta (+) (sau, cu alte cuvinte, cind prin IDA (-),
cind prin PINGALA (+) NADI) si, tocmai din cauza acestei miscari
continue, el (JIVA) nu poate fi vazut.
La fel cum un soim puternic legat cu o funie poate fi
oricind tras indarat cu funia, fiind oricind adus inapoi de
indata ce si-a luat zborul, tot astfel, la rindul sau, psihicul
legat prin intermediul calitatilor naturii (GUNA-elor) este tras
cind intr-o parte cind intr-alta de PRANA si APANA.
El (JIVA) paraseste corpul fizic odata cu emisia sunetului
HAM si intra indarat in corpul fizic odata cu emisia sunetului
SA, ambele sunete subtile fiind in mod continuu emise (deoarece
ele formeaza asa-zisa MANTRA nebanuita HAMSA).”
YOGA-VASISHTHA (apendice la VI.50.2) contine urmatoarea
categorisire a JIVA-silor in sapte tipologii care sunt grupate
dupa starea lor de putere si dupa gradul lor de maturitate
spirituala:
“1. SVAPNA-JAGARA (starea de vis-veghe): in aceasta grupa
intra cei ale caror vise sunt generate de lumea starii de veghe a
celorlalti.
2. SAMKALPA-JAGARA (imaginatie-veghe): in aceasta grupa
intra cei a caror imaginatie este atit de puternica incit ea
creeaza o lume la fel ca cea a starii de veghe pentru ceilalti.
3. KEVALA-JAGARA (starea doar de veghe): in aceasta grupa
intra cei care experimenteaza starea de veghe pentru prima data
si ajung sa se simta renascuti ca si cum ar avea un “suflet nou”.
4. CIRA-JAGARA (o lunga veghe): in aceasta grupa intra cei
care au experimentat starea de veghe timp de multe vieti, putind
chiar ei singuri sa-si dea seama ca sunt niste “suflete batrine”.
5. GHANA-JAGARA (starea de veghe solidificata): in aceasta
grupa intra cei ale caror actiuni repetate i-au readus pina la
urma la o stare de relativa inconstienta.
6. JAGRAT-SVAPNA (starea de veghe-vis): in aceasta grupa
intra cei pentru care lumea perceputa in timpul starii de veghe
nu este decit un vis.
7. KSHINA-JAGARA (starea diminuata de veghe): in aceasta
grupa intra cei pentru care lumea perceputa in starea de veghe a
incetat complet sa mai existe ca o manifestare sau ca o creatie
aparent independenta, deoarece ei au realizat plenar existenta
Sinelui Etern transcendent (ATMAN).”
Intr-un alt loc (III.94.2) aceeasi lucrare propune o
clasificare in douasprezece grupe a JIVA-silor, pe baza
legaturilor ce exista intre constituentii primari (GUNA-ele) ai
Naturii. Toate aceste ordonari sau grupe servesc scopului
principal prin care se urmareste a se arata ca de fapt starea de
veghe, care este atit de mult apreciata in cazul civilizatiei
noastre actuale, nu exprima in nici un caz potentialul ultim
uman. Ea reflecta mai degraba un grad aparte de constiinta care
este caracterizata printr-un anumit nivel de maturitate psihica,
mentala, morala si spirituala.

————- Sfirsit ————-

Cititi si:

1. Glosar A-B ATMAN = SINELE SUPREM, ETERN. Omul are doua eu-uri: Eul...
2. Glosar C-D DHYANA: meditatie, reculegere meditativa. Dhyana face parte din cele patru...
3. Glosar E-F E EGO = EKA = unu EKAGRATA = focalizare...
4. Glosar S S SABEEJA SAMADHI = forma de SAMADHI in care germenii...

Abheda yoga

Yoga in Life - Abheda Yoga from Leonard Radutz on Vimeo.

Societatea Academica Adanima organizeaza conferinte cu diferite teme esoterice și cursuri regulate de yoga nondualistă practica Abheda Yoga. Inscrieri se fac, atat la sala cat si la telefonul 0788-377773 sau email-ul [email protected]. Persoanele din alte localități pot participa la conferinte on-line (http://www.justin.tv/adanima). .................................................................................................................................................................................................................. .......................................................................... Pentru a primi întotdeauna articolele si anunturile evenimentelor pe mail puteti sa vă abonati la newsletter trimiţându-ne un mail pe adresa de contact [email protected] cu mentiunea "pentru newsletter" şi, eventual, numele şi numarul de telefon.

---