LA FRONTIERELE CUNOAŞTERII JEAN-JACQUES GREIF
Ştiinţa, medicina, psihologia sînt într-o criză fără precedent. Avalanşa noilor cunoştinţe distruge vechile tipare de gîndire. Orizonturile se lărgesc la limita la care nu mai ştii unde se termină realul şi unde începe imaginaţia.
Să luăm de exemplu ştiinţa: forţată să lărgească conceptele de spaţiu şi timp pentru a putea explica fenomenele pe care le observau, anumiţi fizicieni nucleari recurg la intuiţiile parapsihologilor.
medicina: în timp ce profesorii prescriu cît mai puţine medicamente, pentru că majoritatea fac mai mult rău decît bine, cercetătorii vorbesc de descoperirea fundamentelor ştiinţifice ale medicinelor paralele, ca acupunctura, sau pragmatice, ca homeopatia.
psihologia: se considerau tehnicile psiho-corporale inspirate ale psihanalistului eretic Wilhelm Reich ca folclor sau şarlatanism. Azi sînt privite cu respect şi practicate, fără a o spune, foarte sus. Fără a ţine parte, căci noi nu sîntem nici oameni de ştiinţă, nici medici, vrem să deschidem aceste dezbateri în faţa dvs. Prin anchete şi interviuri dăm cuvîntul unor personalităţi care, în echipă sau singuri, sînt, poate, în curs de a ne schimba imaginea asupra cunoaşterii. Începem cu o extraordinară anchetă pe drumul vieţii…de după viaţa, dusă alături de bărbaţi şi femei care au trăit-o. Apoi vom da cuvîntul unui doctor care afirmă că ar putea prevedea cu mult înainte bolile prin analiza sîngelui.
Viaţa după moarte
– Graţie tehnicilor de reanimare, cei scăpaţi din “marea călătorie” sînt tot mai numeroşi. Un psihiatru a avut ideea de a-i chestiona pe aceşti reveniţi moderni despre experienţa lor la graniţele vieţii. Spre marea sa surpriză, a constatat că povestirile interlocutorilor coincideau în multe puncte: dedublarea, întîlnirea cu rude decedate de multă vreme, prezenţa unei fiinţe de lumină etc. Adevărul acestei descoperiri e acum admis. Asupra interpretării sale lumea ştiinţifică e în plin dezacord. – de Jean-Jacques Greif
De zece ani, o psihiatră suedeză, care trăieşte în S.U.A., ELISABETH KUBLER-ROSS ascultă muribunzii şi îi înbărbătează. Începînd cu copiii, ea şi-a extins activitatea asupra tuturor muribunzilor, fiindcă a realizat că cei apropiaţi (rudele) acestora îi abandonează, ca îngroziţi, cînd moartea a sosit.
Sub impulsul ei, apropierea de moarte a evoluat considerabil în S.U.A. şi, pionieri curajoşi îi urmează exemplul în alte ţări, între care Franţa. Respectată şi admirată pentru lucrările ei, dr. KUBLER- ROSS a uimit lumea ştiinţifică anunţînd acum un an: “Nu e o credinţă sau o speranţă. Ştiu sigur că există viaţă după moarte”.
Majoritatea colegilor doctori sau psihiatri au conchis că frecventarea muribunzilor a sfîrşit prin a micşora capacitatea intelectuală a dr. Kubler-Ross, şi că un mic concediu într-un azil i-ar fi foarte util.
Totuşi, declaraţia acestei femei, care recunoştea de altfel că nu are convingeri religioase, n-a uimit chiar pe toată lumea. Mai mulţi oameni de ştiinţă ştiu ce fapte tulburătoare au motivat siguranţa dr. KUBLER-ROSS, căci ei studiau independent aceleaşi fapte.
RAYMOND MOODY, doctor în filozofie, a început acum 31 ani studii de psihiatrie pentru mai buna înţelegere a uimitoarelor povestiri pe care le-a cules şi din care a compus o carte (LIFE AFTER LIFE, ed. STACKPOLE). Facultăţile de medicină din IOVA, VIRGINIA, Universitatea STANFORD au întreprins cercetări.
Nici unul dintre cercetătorii care s-au interesat de moarte n-a îndrăznit să tragă aceleaşi concluzii ca dr. KUBLER-ROSS. Pur şi simplu ei recunoşteau că se produc fenomene bizare înainte de moarte sau în timpul morţii, şi cred că ar face mai bine să abordeze aceste fenomene cu un spirit deschis, mai bine decît să le respingă calificîndu-le drept halucinaţii.
Dr. MOODY a intervievat pentru cartea sa cca. 150 persoane aparţinînd la 3 categorii:
-persoane care au revenit la viaţă după ce fuseseră declarate moarte de medici;
-persoane care au trecut prin moarte în cursul unui accident sau boli foarte grave;
-persoane care au cules afirmaţiile rudelor în momentul morţii.
Ascultînd din întîmplare două povestiri prezentînd asemănări uimitoare la interval de mai mulţi ani, dr. MOODY a fost foarte intrigat şi a început cercetarea sistematică a povestirilor celor reînviaţi şi ale muribunzilor. Nu a avut nici o piedică în a culege, şi uimirea sa, departe de a diminua, a crescut atunci cînd a constatat, istorisire după istorisire, revenirea unei scheme constante.
Iată shema care apare mai mult sau mai puţin completă în toate mărturiile: “O persoană e pe moarte. Aude doctorul spunînd că a murit. Începe să audă zgomote neplăcute, un fel de sforăit intens şi, în acelaşi timp, se simte străbătînd rapid un tunel lung, negru. Deodată se regăseşte “afară” din corpul material, un pic deasupra, şi observă ca spectator tentativele de reanimare. După cîteva secunde de emoţie pe care ciudăţenia situaţiei o justifică perfect, persoana observă că noua sa formă e un fel de “corp” nematerial, care vede, aude, dar nu poate fi văzut sau auzit. Apoi alte fiinţe nemateriale apar. Prietenii sau părinţii morţi de puţin timp îl întîmpină pe noul venit, precum şi o “lumină” caldă şi afectuoasă care desfăşoară în faţa lui filmul vieţii sale.
E vremea depăşirii barierei dintre viaţă şi moarte. Dar, deşi doreşte să rămînă în preajma luminii strălucitoare, ideea unei datorii neîmplinite, copilaşi de crescut, o împiedică să treacă bariera. Revine la viaţă. Mai tîrziu încearcă, deşi cuvintele sînt fade, să povestească experienţa. După cîteva încercări care provoacă incredibilitate şi luat peste picior ea renunţă. Totuşi întreaga viaţă îi e transformată. În particular moartea nu o mai sperie”.
Ordinea după care se produc evenimentele poate varia: anumite persoane văd, înainte de a ieşi din corp, rudele moarte de puţină vreme, altele întîlnesc fiinţa luminoasă, etc. Persoanele declarate ca moarte clinic fac în general o povestire mai completă şi bogată în evenimente.
Muribunzii nu încearcă toate aceste experienţe. Numeroase persoane revenite la viaţă nu-şi amintesc de nimic. Dr. KUBLER-ROSS, într-un interviu acordat revistei “MC CALL’S” a făcut cunoscut că toate infirmierele au putut vedea bătrîni adresîndu-se, pe patul de moarte, unor prieteni decedaţi. Evident s-a crezut întotdeauna că e vorba de halucinaţii provocate de morfină sau de o stare psihotică datorată fricii de moarte. Pentru cazurile pe care le-a observat ea însăşi, dr. KUBLER-ROSS afirmă: bolnavii păreau perfect lucizi vorbind cu morţii. Această lucidititate a intrigat-o încă de la primele şederi în spitale, şi a început să trateze cu multă atenţie povestirile muribunzilor.
Dr. KUBLER-ROSS a cules o primă descriere detaliată a fenomenului, acum 8 ani, în timpul unui seminar la spitalul universitar din CHICAGO. Deja cunoscută pentru ajutorul dat muribunzilor prin simpla ascultare, ea era la capătul unui bolnav atins de un cancer foarte grav cu scopul demonstrării metodei sale studenţilor de la seminar. Aceştia erau ascunşi după un paravan.
Deoarece trebuia să arate cum se ascultă un muribund, ELIZABETH KUBLER-ROSS s-a ferit să-l întrerupă pe bolnav atunci cînd a istorisit următoarele: “Anul trecut, boala mea a luat prima oară o întorsătură fatală. într-o după-amiază infirmiera a văzut că eram gata să mor şi-a ieşit alergînd din camera mea pentru a chema ajutoare. Atunci am început să plutesc deasupra corpului meu. L-am putut observa foarte bine şi-am văzut că faţa îmi era foarte palidă. În acest timp mă simţeam foarte bine, uşurată, împăcată. Am văzut doctorul încercînd să o readucă la viaţă. Auzeam clar ce spuneau şi îmi amintesc în amănunt o glumă pe care unul din ei a făcut-o pentru a destinde atmosfera. Voiam de altfel să le spun să fie calmi, că totul merge foarte bine. Dar capul meu nu dădea nici un semn de viaţă: nici respiratie, nici puls, encefalogramă plată. Am fost declarată moartă. N-am reintrat în corp decît trei ore mai tîrziu. Nici o deteriorare a creierului nu a fost constatată. Doctorii ascunşi după paravan erau toţi de aceeaşi părere: “femeia suferea de un delir halucinatoriu pe care un tratament psihiatric adecvat l-ar fi eliminat”. “A numi povestirea halucinaţie înseamnă practic s-o respingi”, a spus dr. KUBLER-ROSS. “Nu era mai bine să rămîi cu spiritul deschis în faţa unei astfel de experienţe?”
Începînd cu această primă întîlnire cu fenomenele inexplicabile care însoţesc moartea, dr. KUBLER-ROSS a acordat o atenţie specială la tot ce părea ciudat în povestirile muribunzilor. Ea are azi un fişier conţinînd mai multe sute de cazuri similare.
Asemeni celor care au vorbit cu dr. MOODY, şi acei care au vorbit cu dr. KUBLER-ROSS au întîlnit adesea fiinţe dragi în timpul şederii “între cele două lumi”. Au văzut o lumină blîndă şi cei credincioşi s-au gîndit că era Dumnezeu. Ei au revenit în corpul lor pentru a duce la capăt datoriile rămase nerezolvate sau pentru a creşte copilaşi.
Caz uimitor: un chimist orb, declarat mort, a văzut din afara tentativele de reanimare şi a putut descrie amănunte invizibile pentru el în mod normal. Imediat după apariţia numărului din revista “MC CALL’S”, cu interviul dr. E. KUBLER-ROSS, o corespondenţă numeroasă a copleşit editorii stupefiaţi ai revistei americane. Din toate păturile societăţii soseau mărturii adesea precedate de următoarea mărturisire: “N-am povestit nimănui ce mi s-a întîmplat, pentru că m-am temut că n-o să mă creadă. E o mare uşurare să ştiu că nu sînt singurul care a avut o astfel de experienţă.
Iată spre exemplu un extras dintr-o scrisoare trimisă la “MC CALL’S”: “M-am simţit tîrîtă într-un tunel ca un vîrtej şi moleşeala bolii se îndepărta de mine. Mă simţeam extraordinar de bine”. Pentru comparaţie, cîteva mărturii culese de dr. MOODY: “Eram copil de 9 ani. Am căzut grav bolnav şi m-au trimis la spital. În momentul anesteziei inima mea a încetat să bată. Am avut apoi o experienţă curioasă. Am auzit o vibraţie ritmică, apoi am pătruns într-un spaţiu întunecat şi alungit ca un fel de canal. Nu-l pot descrie exact. Am înaintat şi sunetul soneriei m-a însoţit mereu”. “Mi s-a oprit respiraţia. Brusc am parcurs cu o viteză fenomenală un imens vid negru. L-aş putea asemăna cu un tunel. Era un fel de cilindru fără aer în care mă deplasam fără a fi nicăieri. Nici aici, nici acolo, înaintam pe o alee foarte profundă şi întunecată. Infirmiera mi-a făcut o injecţie ca să mă ajute să mor. Camera şi spitalul deveniseră vagi şi am intrat cu capul înainte într-un culoar foarte strîmt şi drept. Aveam atîta loc cît să trec şi am început să alunec, să alunec…”
Cititorii şi cititoarele lui “MC CALL’S”, persoanele care le-au vorbit dr.-lui KUBLER-ROSS şi dr.-lui MOODY s-au pus de acord? Sau oare, trebuie admisă posibilitatea existenţei acestui “tunel”?
Majoritatea celor citaţi în cartea dr.-lui MOODY erau în cealaltă parte a tunelului. La ieşirea din tunel survin principalele surprize: în timp ce civilizaţia noastră materialistă i-a obişnuit să se identifice cu corpul lor, să nege existenţa unui spirit sau suflet distinct, iată că îşi vedeau corpul din afară, ca şi cum ar fi devenit al altcuiva!” “Simţeam prezenţa mai multor persoane, dar nu le vedeam. Un fel de comunicare se stabilea din cînd în cînd cu ele, fără cuvinte, în gînd”.
“Aveam 17 ani şi traversam înot un lac. Deodată, deşi obişnuiam să traversez astfel, am aţipit. Corpul meu reurca, apoi recobora, dar mi-am dat seama că observam asta de deasupra, ca şi cum aş fi plutit în spaţiu, puţin în urma corpului meu. Aveam impresia că sînt un fulg”.
Sau încă: “În cursul unei regate, ambarcaţiunea cu pînze mi s-a răsturnat. Marea era dezlănţuită, am înghiţit apă, cît pe ce să mă înec. De la un moment dat n-am mai simţit nici un efort fizic pe care îl făceam ca să nu mă înec. Spiritul meu plecase aiurea, plutea la 1.5 m deasupra apei şi asista la lupta corpului pentru a se prinde de un cablu. Mă simţeam foarte bine, nu doream să mă întorc în corp. În acest timp cablul se înfăşurase în jurul piciorului şi am supravieţuit”. Cea dintîi dintre mărturisirile mai sus citate este extrasă din cartea lui MOODY, a doua aparţine unui ziarist de la “MARIE CLAIRE” care n-avea cum citi cartea respectivă…
Să revenim în locul unde se moare cel mai adesea: în spital. “Mă ridicam uşor, plutind într-o parte a lămpii pe care am putut-o examina detaliat şi m-am oprit chiar la tavan. Am văzut doctorul şi infirmierele încercînd să mă readucă la viaţă. O infirmieră a spus: “Doamne, a murit”! O alta s-a aplecat peste corpul meu pentru a-mi face respiraţie gură la gură. Am văzut clar ceafa ei şi-mi voi aminti întotdeauna rădăcinile firelor ei de păr tunse scurt. Apoi au adus o maşină pentru a-mi face un şoc electric şi mi-am văzut corpul zgîlţîit în toate părţile, ceea ce mi s-a părut îngrozitor. De ce- ţi fac atîtea griji? Mă simt aşa de bine…”
Doctorii şi infirmierele încercau să mă readucă la viaţă, dar eu aş fi vrut să-i împiedic, să le spun să mă lase în pace. Nu mă auzeau, şi nu erau jenaţi de eforturile pe care le făceam pentru a le prinde braţele”.
Cei care i-au vorbit dr.lui MOODY au resimţit adesea această neputinţă. Plutind sus, o formă nematerială deasupra propriului corp, ele nu se puteau face auzite, erau invizibile pentru doctori şi infirmiere, treceau prin obstacole şi nu puteau strînge. Totuşi aveau impresia că acea formă nematerială semăna cu un corp.
“Era un alt corp… dar nu chiar unul omenesc. Acela avea o formă, dar nici o culoare. Ştiu că simţeam ceva pe care le-aş numi mîini. E greu de descris”.
Se vorbeşte uneori de picioare sau cap în descrierile formei nemateriale. Alteori însă: “era un corp, dar nu unul fizic. Să-l numim mai degrabă cîmp de energie.
“Nu era un corp. Mă simţeam ca într-o capsulă transparentă sau într-o bulă de energie. Nu eram conştient de nici o senzaţie fizică, temperatură sau altceva”.
Descrierea următoare e a unui tînăr care “a murit” într-un accident de maşină: “Fiinţa mea, sau spiritul sau sufletul meu – numiţi-o cum vreţi – a ieşit din corp prin cap. Această fiinţă avea un fel de densitate, nu una fizică, să zicem ca o undă.. Era mic, mai mult sau mai puţin sferic, dar fără o suprafaţă netă. Poate fi asemuit cu un nor. Mi ce părea că iese din corpul meu cu partea cea mai groasă, Mi că este extremitatea cea mai micărămînea aproape de capul meu, ezitînd să ce îndepărteze sau să reintre…” Tînărul a fost uimit de ceea ce ieşea din corpul lui şi curiozitatea l-a împins să observe “fiinţa” în amănunt. În numeroase alte cazuri, surpriza venea mai întîi de la corpul părăsit: “Nici nu-mi trecea prin cap că arătam aşa! Mă văzusem pînă atunci în fotografii sau oglinzi, cum s-ar zice plat. Deodată mă vedeam întreg, de la doi metri distanţă, în trei dimensiuni. Mi-a trebuit un moment ca să mă recunosc”. Primul sentiment a fost de milă pentru corpul acela atît de slăbit”.
“Corpul meu era deja un cadavru gri. Încercam un fel de repulsie: nu aveam deloc dorinţa de a fi în aceeaşi cameră cu un cadavru, fie el chiar al meu!” Întîlnirea cu părinţii decedaţi este elementul care revine cu cea mai mare frecvenţă în corespondenţa primită de magazinul “MC CALL’S”. O femeie şi-a văzut bunicii pe care-i pierduse în copilărie “la fel de clar cum vă văd, pînă la cel mai neînsemnat amănunt al îmbrăcăminţii”. În cartea dr.-lui MOODY morţii apar într-o formă mai puţin distinctă.
“Îl vedeam pe acest prieten care murise de curînd, dar nu ca pe un corp fizic. L-am recunoscut totuşi clar, avea un corp complet, cap, braţe, picioare, dar vizibil, cum să spun… mental, nu real”.
“Simţeam prezenţa mai multor persoane, dar nu le vedeam. Un fel de comunicare se stabilea din cînd în cînd cu una din ele, dar fără cuvinte, în gînd”.
Morţii par a avea rolul uşurării trecerii de la material la nematerial: “Ei aveau un aer fericit, simţeam că veniseră să mă ghideze şi să mă protejeze şi asta era plăcut pentru ei. Ca şi cum m-aş fi întors de undeva, ei îmi urau bun venit”.
“L-am întrebat: Ce se întîmplă? Am murit sau nu? N-a răspuns, dar a revenit adesea în timpul bolii mele. Într-o zi doctorii au spus că voi trăi. De atunci nu l-am mai revăzut. Aveam impresia că aştepta să trec definitiv graniţa pentru a comunica cu mine”.
Întîlnirea care impresionează cel mai profund pe muribunzi este aceea, comună în numeroase povestiri, cu “fiinţa de lumină”. E vorba de o lumină cînd blîndă, cînd foarte strălucitoare. Chiar dacă strălucirea sa e maximă, ea nu orbeşte şi nu împiedică să vezi ce se petrece în jurul ei. Cei care au văzut această lumină sînt convinşi că e vorba de o “fiinţă”. Ea emană o căldură, o iubire, un magnetism pe care cuvintele nu-l pot exprima. Deşi descrierile fiinţei de lumină sînt în general asemănătoare, numele dat este variat: creştinii o numesc Dumnezeu sau Isus, doi evrei au numit-o separat “înger” şi ateii se mulţumesc să-i spună “fiinţă de lumină”. O coumnicare se stabileşte deîndată între ei şi fiinţa de lumină, fără ca un singur cuvînt să se rostească. Un gînd emis de fiinţa de lumină e recepţionat imediat. Iată două formulări: “Eşti gata să mori?”, “Ce-ai făcut cu viaţa ta?” Aparent, un fel de bilanţ al vieţii este necesar înainte ca această viaţă să fie abandonată, şi faptul de a şti că tot ce trebuia făcut a fost îndeplinit îl ajută fără îndoială pe muribund să părăsească fără regret lumea celor vii.
Cei care au povestit dr.-lui MOODY aventura lor extra-corporală nu erau gata să moară, fiindcă au revenit la viaţă. Unul dintre ei descrie astfel această călătorie: “Eram în afara corpului, nu am nici o îndoială; îmi vedeam corpul pe masa de operaţie. La început nu mă simţeam în apele mele. Atunci a apărut lumina strălucitoare. O lumină imensă, imposibil de descris, galben foarte pur, aproape alb. Toată camera se luminase. În acelaşi timp continuam să-i văd clar pe doctori şi pe infirmiere”.
“Mă întrebam ce se întîmplase, apoi lumina m-a întrebat: eram gata să mor? “Cineva” mă întreba, dar nu era nimeni. Ori, lumina a înţeles fără îndoială că nu-mi sosise ceasul. Era un fel de examen şi eu am fost picat, dar mă simţeam în siguranţă, înconjurat de iubire, pătruns de o iubire inimaginabilă. Lumina aceea era foarte plăcută!” Se pare că-n momentul morţii îţi revezi instantaneu viaţa, ca într-un fulgerător film de cinema. Pentru psihiatrul RUSSEL NOYES, de la facultatea de medicină din IOWA nu este vorba de o legendă. Intervievînd 114 persoane care au sărit de la etajul 10, s-au zdrobit de pămînt la aterizare, s-au înecat şi au supravieţuit, el descrie astfel ultimele secunde: o primă fază de refuz, de panică, urmată de o revedere cinematografică (în film) a principalelor evenimente din viaţă. La sfîrşit apare o stare de “transcendere”, corpul e fără importanţă, spiritul singur contează. Dr. NOYES consideră că moartea pune capăt acestei stări şi că poveştile spuse dr.-lui Moody descriu fantasmele create în ultimul moment de subconştient pentru a face moartea acceptabilă.
În schema dr.-lui Moody, corespunzînd unor persoane în comă sau declarate moarte, mai curînd decît unor victime din accidente sau paraşutiştilor fără paraşută, filmul cinematografic apare într-un moment precis: proiecţionistul nu e altul decît “fiinţa de lumină”! Proiecţia se înscrie apoi natural în bilanţul final al existenţei şi permite un răspuns mai bun la întrebările: “Ce-ai făcut cu viaţa ta?” “Eşti gata să mori?” La fel ca toate fazele experienţelor povestite dr.-lui MOODY, filmul e greu de descris în cuvinte. Se pare că toate scenele vieţii sînt vizibile, simultan şi instantaneu. Se disting totuşi clar toate detaliile, în trei dimensiuni şi în culori potrivite şi se simt chiar emoţiile legate de diversele scene. Odată revenit la viaţă, se păstrează încă multe zile amintiri foarte precise ale evenimentelor de demult pe care le uitaseră.
Pentru a vă pregăti să asistaţi cînd va veni ziua, la filmul vieţii voastre, iată o povestire amănunţită a ceea ce vă aşteaptă:
“Lumina m-a întrebat ce aveam să-i arăt din viaţa mea, sau cam aşa ceva. Şi deodată, viziunile apărură. M-am revăzut fetiţă şi mi- am retrăit viaţa, an cu an, pînă în prezent. M-am văzut la grădiniţă, foarte tristă că-mi spărsesem jucăria preferată. Apoi la şcoala primară, luînd un premiu, apoi la liceu, etc. Totul era atît de clar şi colorat că aveam impresia că asist cu adevărat la toate aceste scene, că văd în amănunt ce se petrecea, nu de la distanţa de la care priveam lucrurile, dar din exterior. Adică vedeam o fetiţă înconjurată de copii şi ştiam că fetiţa eram eu. În timp ce se derula viaţa mea nu mai vedeam lumina. Era totuşi acolo, îi simţeam prezenţa şi ea intervenea în anumite momente. Intervenţiile ei aveau ca scop să-mi arate amănunte semnificative, să sublinieze atitudini sau acţiuni ale fetiţei care eram eu. Aceste atitudini şi acţiuni erau întotdeauna legate de iubire sau de cunoaştere. Lumina îmi arăta momentele de iubire din existenţa mea. În special raporturile foarte afectuoase pe care le-am avut mereu cu sora mea apăreau clar. şi de fiecare dată cînd învăţam ceva, lumina sublinia: Trebuie să înveţi mereu. Lumina mi-a spus că nu sînt gata, că trebuie să mai trăiesc şi să învăţ şi această ucenicie nu se termină decît la moarte.
“Toate acestea se derulau lent, aveam timp să înţeleg. În realitate, cred că s-au scurs mai puţin de 5 minute”.
Dr. MOODY recunoaşte că fiinţa de lumină nu e întotdeauna prezentă în timpul filmului vieţii. Cartea sa cuprinde mai multe exemple de persoane care au trăit moartea în accidente şi a căror singură experienţă a fost filmul vieţii, excluzînd orice ieşire din corp sau întîlnire cu spirite.
Un soldat lovit de mai multe gloanţe de mitralieră în Vietnam, a văzut “o serie de diapozitive succedîndu-se foarte repede şi care arătau viaţa mea”. Un camionagiu povesteşte pe larg viaţa sa şi conchide că ceea ce a povestit nu e nici a zecea parte din ceea ce i-a trecut prin faţa ochilor în clipa în care camionul s-a răstunat.
Se simţeau atît de bine lîngă fiinţa de lumină
În numeroase mitologii se trecea peste o frontieră pentru a pătrunde în ţara morţii, de exemplu un rîu ca STYX-ul vechilor greci. Mai mulţi s-au apropiat de această frontieră, dar nu au trecut peste ea, deoarece i-au putut vorbi dr.-lui MOODY. Nu e vorba întotdeauna de un rîu, dar adesea de o barieră, o ceaţă gri, o uşă sau pur şi simplu o linie. Cum autorii descrierilor emit întotdeauna rezerve asupra cuvintelor folosite pentru reprezentarea indescriptibilului, ne putem gîndi că rîul, bariera şi linia sînt diferite versiuni ale aceleiaşi frontiere simbolice între viaţă şi moarte.
“Aveam impresia că sînt pe un fel de vapor alunecînd pe apă. Pe celălalt mal, o vedeam pe mama, pe tata, sora mea şi alţi morţi de multă vreme. Îmi făceau semn să vin să ne întîlnim, dar ştiau că nu sînt încă gata”.
“Şi în tot acest timp vedeam doctorii şi infirmierele ajutîndu- mi corpul, asistam la eforturile lor ca spectator şi voiam să le spun că se chinuiau degeaba, deoarece eu nu trebuia să mor. Dar nimeni nu mă auzea. Puţin înainte de a ajunge la celălalt ţărm, vaporul a făcut cale întoarsă şi, trezindu-mă, am reuşit să-i spun doctorului: “nu voi muri”.
În cea mai mare parte a mărturiilor vorbind de o frontieră, părinţii morţi sau fiinţa de lumină sînt de cealaltă parte a frontierei. Iată un exemplu unde fiinţa de lumină s-a ascuns după o uşă, ceea ce nu l-a împiedicat pe autorul mărturiei să ghicească cine e (identitatea ei):
“Mi-am înfundat mai întîi capul într-un furtun strîmt care părea ajustat pe dimensiunile corpului meu. Era foarte sumbru. Mă înfundam tot mai tare şi am văzut atunci o uşă lăcuită, minunată, fără clanţă. Spaţiul dintre uşă şi prag lăsa să se înfiltreze o lumină foarte vie, raze strălucitoare şi călduroase care dădeau dorinţa de a pătrunde în fericirea care era dincolo de uşă. Am strigat: “Doamne, iată-mă, primeşte-mă, dacă vrei”. Dar m-a trimis înapoi aşa repede că mi-am pierdut răsuflarea.
Ei au revenit pentru alţii; ei înşişi se simţeau aşa bine aproape de fiinţa de lumină că ar fi dorit să rămînă.
“Nu ştiu de ce am fost retrimis pe pămînt. M-am gîndit adesea de atunci şi cred că e fie pentru a-mi creşte copiii, fie pentru că personal nu eram pregătit”.
“Cine se va ocupa de copiii mei? Nu am reuşit să-mi alung acest gînd din minte şi, deci, nu eram gata”.
Reintrarea în corp se face uneori după o trecere în sens invers prin tunel. Tînărul care, după accidentul de maşină, şi-a simţit sufletul ieşindu-i prin cap, a reintrat mai tîrziu tot prin cap. Majoritatea nu se simt reînviind. Aventura însă le lasă o impresie profundă.”Timp de o săptămînă după reîntoarcerea mea la viaţă îmi venea să plîng gîndindu-mă la ce văzusem”.”Nu voi uita niciodată, mă gîndesc tot timpul la asta”.
Impresia e durabilă: spre deosebire de un vis sau de o halucinaţie a cărei amintire devine tot mai ştearsă cu timpul, experienţa morţii dă un sentiment al realului foarte special.
Majoritatea celor intervievaţi au insistat asupra faptului că acest fenomen nu are nimic în comun cu un vis.
Partea de “trăit cu adevărat” a fenomenului îl face încă şi mai dificil de admis de părinţi sau de cei cărora li se povesteşte la întoarcere (revenire).
În general se renunţă foarte repede la a mai povesti: “Nu-mi place să povestesc ceea ce mi s-a întîmplat. Oamenii te privesc ca pe un nebun”. “I-am povestit mamei mele. Dar fiind încă un copil, ea nu m-a luat în serios”.
Ştiu unde voi merge cînd voi pleca de aici: am fost deja acolo
Pe de altă parte, anumite persoane nici nu ajung să-şi spună aventura, cuvintele părîndu-li-se insuficiente. Pe scurt, nimeni nu vorbeşte şi fiecare crede că experinţa lui e unică. Apariţia articolului dr.-lui E.KUBLER-ROSS şi a cărţii dr.-lui MOODY a fost o revelaţie pentru mii de persoane.
“Nu mi-a trecut prin minte că şi alţii au trecut prin asta. Acum ştiu că nu sînt nebun! N-am vorbit niciodată de teamă să nu fiu considerat aşa: cînd creierul vi s-a oprit, el s-a degradat şi acum deliraţi…” Atunci cînd revii de DINCOLO, rămîi, evident, marcat de întîlnirea cu fiinţa luminoasă. Îţi pui mereu întrebarea: “Ce-am făcut cu viaţa mea ? Am trăit eu într-adevăr, pînă acum, în modul cel mai bun ? Cum îmi voi organiza viaţa de acum?” Pe scurt, devii filozof şi chiar metafizic.
Asta nu te împiedică să preţuieşti fiecare secundă a vieţii în întregime: pînă la urmă, ea e răpită morţii…
O femeie care, înainte, “se interesa numai de trupul ei”, şi-a schimbat atitudinea după întîmplare: “Sînt conştientă de spiritul meu ; el contează acum mai mult decît forma trupului meu”.
Această întîietate a spiritului atinge uneori limitele neobişnuitului.
“Numeroşi prieteni mi-au spus că am asupra lor un efect calmant atunci cînd sînt nervoşi”.
“Adesea mi se întîmplă să citesc sentimentele şi gîndurile celor cu care mă încrucişez în lift”.
“Am impresia de citire a gîndurilor şi ghicesc adesea ce vor spune, înainte ca ei s-o facă. Nu ştiu dacă e o facultate dobîndită în timpul morţii mele, sau una existînd dinainte şi activată prin moartea mea”.
Bineînţeles, toţi cei cărora fiinţa luminoasă le-a vorbit despre iubire şi conştiinţă, au început să iubească şi să înveţe deîndată ce au revenit pe pămînt. “Oricare v-ar fi vîrsta, nu încetaţi să studiaţi – spune un revenit. Fiindcă eu cred că e vorba de un proces care durează o eternitate”.
De cealaltă parte, o transformare importantă e comună la toţi cei care aveau deja ideea că există un DINCOLO : nu se mai tem de moarte.
“Nu mai doresc să mă duc acolo pentru că ştiu că trebuie să trăiesc aici. Dar nu-mi mai e frică de moarte: ştiu unde voi merge cînd voi pleca de aici, pentru că deja am fost acolo”.
“Lumina mi-a spus că va reveni. Ea mi-a spus că de data asta voi trăi, dar, va veni o zi cînd voi muri cu adevărat şi că atunci o voi revedea”.
Aceste persoane nu au nici o îndoială asupra nemuririi sufletului. Pentru ei, moartea nu are nimic de-a face cu somnul sau cu o anihilare. O femeie a folosit expresia: “reîntoarcere la sine”. Alţii au vorbit de eliberare sau de trezire. Punctul de vedere al ateilor s-a schimbat după experienţă, dar şi cel al credincioşilor: mitologia rai – iad a fost abandonată şi înlocuită cu un fel de paradis luminos pentru toţi. Nici o pedeapsă, nici o judecată, nici o mînie divină, ci o încurajare de a trage învăţăminte din existenţă, de a evolua, de a-şi creşte spiritul în iubire şi cunoaştere.
Faptul că sufletul există independent de corp şi îi supravieţuieşte e o credinţă comună la numeroase civilizaţii. La noi, această credinţă există, deşi temelia religiilor iudeo- creştine, BIBLIA, este total discretă asupra acestui subiect: “şi numeroşi sînt cei care, adormiţi în ţărîna mormîntului, se vor trezi pentru a cunoaşte fie viaţa eternă, fie ruşinea eternă”.(DANIEL 12,2) E aproape singurul pasaj promiţînd un DINCOLO, nu pentru toţi şi după un somn lung.
De unde vine atunci imaginea obişnuită a sufletului zburînd din corp, prezentîndu-se la Sf. Petru sau la Satan? Probabil de la civilizaţia greacă şi de la civilizaţiile barbare a căror influenţă, înaintea BIBLIEI, rămîne importantă pînă în zilele noastre.
Platon, mai ales, a consacrat mai multe texte trupului şu sufletului şi supravieţuirii sufletului. El considera că sufletul există înaintea corpului, că ceea ce numim “naştere” e o adormire şi ceea ce numim “moarte” e o trezire. PLATON descrie în mai multe rînduri sufletul părăsind corpul şi întîlnind sufletele morţilor care îl ajută să treacă de la vechea lume la cea nouă. O fiinţă divină îi prezintă sufletului realizările bune şi rele din existenţa terestră, cu scopul întocmirii bilanţului. Sufletul revine cîteodată în corp: e cazul tămăduitorului ER, care descrie amănunţit trecerea sa DINCOLO în a zecea carte a “REPUBLICII”.
Totuşi, doar în “CARTEA MORŢILOR” din Tibet găsim analogiile cele mai uimitoare cu povestirile culese de la dr. KUBLER-ROSS şi dr. MOODY.
Această carte, datînd din secolul al VIII-lea, reprezintă de fapt tradiţia orală venind din preistorie. Era citită muribunzilor pentru a-i ajuta să moară frumos, căci la tibetani moartea era considerată o artă. Iată ce se petrece în momentul morţii, conform acestei cărţi : “Principiul conştient” părăseşte corpul şi pătrunde într-un fel de “vid” unde domneşte o ambianţă gri, de crepuscul.
El aude zgomote înfricoşătoare, mormăituri şi fluierături. Îşi dă seama, spre marea sa uimire, că îi vede şi îi aude pe părinţii strînşi în jurul corpului său terestru, dar că el nu poate fi nici văzut, nici auzit. Nu înţelege imediat ce se întîmplă şi întreabă: “Sînt mort sau nu?”
Totuşi, el are un corp nou: corp “aparent strălucitor”, care poate trece munţii şi e complet, chiar dacă a fost infirm cît a trăit (mai mulţi i-au spus dr.-lui MOODY că eu-ul lor extra-corporal era întreg, în timp ce trupul lor avea un braţ sau un picior lipsă datorită unor accidente).
Corpul “aparent strălucitor” întîlneşte colegi, apoi o lumină bleu de care trebuie să se apropie cu iubire. “CARTEA MORŢILOR” vorbeşte şi de o oglidă în care toată viaţa e reflectată şi îi permite să-şi judece viaţa. Judecata e urmată de aventuri mişcătoare, conducînd, fie la o reîncarnare într-un nou corp, fie la fericirea pură a stării lui BUDDHA.
Separarea corpului de spirit ? şi L.S.D. provoacă acest fenomen
Dr. MOODY remarcase că el nu a cules nici o mărturie asupra acestor stări ulterioare, din care probabil că nimeni nu a revenit…
Cartea sa, în afară de rezumatele operelor lui PLATON şi “CARTEA MORŢILOR”, aduce o serie de citate din filozoful suedez SWEDENBORG, care a trăit în secolul al XVIII-lea: “Pierdusem experienţa simţurilor într-o stare vecină cu moartea; totuşi, cursul gîndurilor mele continua şi am observat ce li se întîmplă celor care mor şi apoi reînvie… Am observat mai ales că sufletul e extras, atras în afara trupului… Totuşi, după moarte nu-ţi dai seama imediat că ai părăsit lumea… Te întrebi dacă eşti într-un corp sau nu… Facultăţile spiritului sînt într-o stare perfectă…
“Spiritul celui mort de curînd e recunoscut de prietenii lui…care îl informează ce e viaţa eternă…Îngerii mă întrebau ce gîndesc, dacă mă gîndeam la viaţa eternă…Comunicam printr-un limbaj universal…Ei îmi arătau tot ce făcusem sau spusesem în timpul vieţii, din copilărie pînă la bătrîneţe, şi nimic nu era ascuns”.
Dr. Moody a avut grijă să expună toate explicaţiile raţionale pentru fenomenele pe care le descrie, înainte de a concluziona că nu e explicat chiar totul şi că rămîne o parte de mister în aventura morţilor.
Şi, mai întîi, putem vorbi de moarte? Definiţia morţii a evoluat de curînd. Încetarea pulsului nu mai e de ajuns pentru a conchide că cineva e mort. Electroencefalograma plată (adică oprirea undelor electrice ale creierului), e astăzi criteriul cel mai folosit. Ori, se întîmplă ca unele persoane, să reînvie după o electroencefalogramă plată. Se întîmplă ca o persoană să reînvie după mai mult de douăzeci de minute de oprire a inimii, deşi teoretic, la capătul a cinci minute, creierul moare asfixiat.
Dacă admitem aceste definiţii, mai multe persoane intervievate de dr. Moody sînt efectiv moarte. Dar dacă definim moartea ca o stare ireversibilă, e clar că nici o povestire nu poate fi atribuită unei persoane moarte şi reînviate. Dacă a reînviat, înseamnă că n-a murit.
Din momentul în care considerăm că moartea nu există, trebuie să dăm explicaţii ştiinţifice. De exemplu, drogurile folosite pentru anestezie pot conduce la un fenomen de separare a trupului de spirit. Numeroase persoane care au luat L.S.D. sau ciuperci halucinogene au descris “aventuri” extra-corporale (în particular, părinţii unor colaboratoare la “MARIE-CLAIRE”).
Dr. Moody citează mărturia unei tinere femei care a avut o aventură de acest gen în momentul în care dentistul i-a făcut anestezia. Un proces curios s-a petrecut în Anglia: O mamă care avea şase copii s-a hotărît să se sterilizeze. Doza anestezicului fiind insuficientă (după părerea ei), ea s-a trezit la mijlocul operaţiei, dar într-o stare anormală; spiritul ei era în afara trupului, ea l-a auzit clar pe chirurg spunînd: “Cucoanele astea grase pline de copii sînt tari cînd li se taie uterul”. Această experienţă oribilă o împiedica să doarmă la trei ani după operaţie şi pentru asta ea i-a acţionat în justiţie pe chirurg şi spitalul.
Povestirile făcute de dr. Moody se referă cîteodată la persoane care au trăit experienţa morţii accidental, fără amestecul vreunui drog. Drogul nu poate explica deci total fenomenul. După părerea dr.-lui Moody am putea raţiona chiar în sens invers: existenţa unei “alte realităţi” ar putea explica efectele drogurilor.
Drogurile n-ar fi deci cauza halucinaţiilor, ci chei care deschid uşi către altă realitate. E de altfel ceea ce cred indienii din Mexic şi în general toate popoarele care folosesc drogurile pentru a ajunge la viziuni din lumea spiritelor.
După explicaţia chimică a drogurilor, iată o explicaţie fiziologică: în creier are loc o ultimă fulgerare înainte de sfîrşit, un fel de furtună magnetică destinată să colecteze maximum de energie pentru a evita moartea. Dr. Moody crede că această explicaţie nu răspunde pentru toate cazurile prezentate în cartea sa, dar să-i lăsăm răspunderea pentru părerea sa…
El propune în continuare o explicaţie neurologică. Cazuri de ieşire din corp, viziuni ale unor imagini din copilărie, întîlniri cu fiinţe moarte (cu spirite) există în analele psihiatrice. În particular, bolnavii de “halucinaţii autoscopice”, adică cei care cred că-şi văd dublul. Aventurile muribunzilor sînt deci asemănătoare celor ale bolnavilor mintal? Dr. Moody arată în cartea sa că dublul văzut de “halucinaţii autoscopici” este foarte diferit de corpul văzut din afară de muribunzi. De fapt, după el, dublul nu e corpul, ci poate sufletul, “corpul aparent strălucitor” al tibetanilor, care a ieşit la o plimbare înainte de a fi sosit vremea.
Pentru cei care au trăit aventura extracorporală, îndoiala nu există
La limita bolii mintale, există un caz conducînd la fenomene curioase, analoge celor descrise de morţi: e vorba de izolare totală. Numeroase persoane care au trăit izolate un timp îndelungat au descris călătorii extracorporale, “scene de cinema” şi întîlniri cu părinţii decedaţi.
De exemplu, marinarii care au petrecut săptămîni pe o plută după un naufragiu îşi văd adesea viaţa schimbată profund datorită aventurilor psihice. Au fost făcute experienţe în laborator: un voluntar sărea în apă, cu ochii legaţi şi urechile astupate. Fenomene asemănătoare cu cele ale morţii erau constatate.
Dr. Moody remarcă: o şedere îndelungată în spital e o formă de izolare şi moartea e o izolare într-adevăr totală. Totuşi, a explica aventurile muribunzilor prin aventurile celor celor izolaţi nu face decît să înlocuiască un mister cu un altul. Ca în cazul drogurilor, dr. Moody consideră că studiul amănunţit al fenomenului morţii va permite poate elucidarea misterului izolării. Drogurile, izolarea şi moartea vor fi trei chei diferite care deschid uşa spre altă lume.
După un sondaj recent, 73% dintre americani cred că există viaţă după moarte. Scopul dr.-lui E.KUBLER-ROSS şi al dr.-lui MOODY e de a creşte procentajul? Ei se apără: încrederea în supravieţuirea sufletului e o chestiune de credinţă, şi mărturiile scrise pot cu greutate să declanşeze această credinţă în cei care nu o au. Pentru cei care au trăit eventura extra-corporală, nu mai e credinţă, ci certitudine. Această certitudine e atît de frapantă şi comunicativă încît, după întîlnirea cu aceste persoane, E. KUBLER-ROSS şi dr. MOODY au fost convinşi la rîndul lor. Ei nu caută totuşi să convingă marele public că sufletul supravieţuieşte trupului, ci pur şi simplu că moartea merită a fi studiată, că trebuie de-dramatizată moartea.
În societatea noastră, unde se pare că se ignoră existenţa morţii, ultimele momente ale muribunzilor sînt extrem de penibile. Atitudinea celor mai mulţi medici: “Nu trebuie spus bolnavilor că vor muri” (Profesor MATHE, interviu în PARIS-MATCH), apare profund ipocrită. Nu sînt cumva doctorii cei care se tem de moarte şi nu vor să le vorbească muribunzilor?
E. KUBLER-ROSS care, de zece ani, a ajutat mii de muribunzi, spune: un fel de al şaselea simţ avertizează persoana condamnată şi ea ştie deci că va muri. La spaima morţii se adaugă atunci şi groaza de a-i vedea pe doctori şi rude minţind.
Din contră, sinceritatea duce în final la un fel de seninătate; ultimul stadiu pe secvenţe a fost pus în evidenţă de E. KUBLER-ROSS la cei cărora li s-a spus că vor muri: refuz – mînie – tînguire – depresiune – acceptarea inevitabilului.
A-i asculta şi a-i ajuta pe muribunzi le permite acestora să treacă mai uşor diferitele etape. După E. KUBLER-ROSS, povestirile experienţelor extra-corporale din momentul morţii aduc linişte şi speranţă în cei condamnaţi. Nu e acesta deja un motiv pentru a considera cu bunăvoinţă aceste povestiri?
………………………………………………………………………………………
Este posibil sa simti si sa practici cea mai inalta spiritualitate, morala si etica, fiind in mijlocul vietii si bucurandu-te din plin de ea?
Da, este posibil!
Este posibil sa fii o fiinta buna, inteligenta, cu succes social si chiar cu multi prieteni si persoane care te apreciaza si te iubesc sincer… fara sa faci compromisuri si fara sa iti ” pierzi sufletul” urmarind banii, puterea, gloria sau aprecierea celorlati?
Da, este posibil!
VA INVITAM pe
Calea Inimii – AdAnima
Cursul esoteric pentru
trezirea sufletului,
cunoastere de Sine si
integrare spirituala in mijlocul vietii.
Calea Inimii – AdAnima este o forma esentiala de practica ce conduce foarte direct la realizarea esentei lumii fenomenale, generand integrarea spirituala in mijlocul vietii, trezirea sufletului si cunoasterea de Sine.
Cursul este intensiv si are durata a 3 ore saptamanal, timp de minim un an.
Pentru a participa la curs este necesara o plata de 35 lei pe luna, iar prima luna de curs este gratuita.
Cursul contine
-informatii speciale din domeniile alimentatiei naturale,
– eneagrama,
– meditatie Adanima,
– meditatie in actiune
– retrageri spirituale de scurta durată,
– metode de dezvoltare personala si de obtinere a starii de succes,
– descoperirea menirii spirituale proprii si dezvoltarea metodelor pentru implinirea ei,
– isihasm – oratio mentis
-yoga inimii,
– hatha yoga – elemente pregatitoare
– tao
– psihologie si parapsihologie
– metode de armonizare a relatiei de cuplu si continenta sexuala.
Societatea Academica AdAnima pentru Transformare si Cunoastere de Sine isi propune oferirea posibilitatii de raportare autentica la viata si la Sine, de a putea fi cat mai mult “noi insine”, la cel mai bun potential posibil, cat mai corecti si cat mai autentici.
Calea Inimii- Adanima nu prezinta problemele miscarii New Age si ofera posibilitatea unui real progres spiritual.
…………………………………………………..
...................................................................................................................................................................................................................... Urmareste si Abheda yoga - Video de prezentareYoga in Life - Abheda Yoga from Leonard Radutz on Vimeo.
...................................................................................................................................................................................................................... Societatea Academica AdAnima pentru Transformare si Cunoastere de Sine este membra in Federatia de Yoga din Romania.
Societatea Academica Adanima organizeaza conferinte cu diferite teme esoterice și cursuri regulate de yoga nondualistă practica Abheda Yoga.
The Academic Society AdAnima is organizing conferencing and regular courses Practical nondualist Abheda Yoga. ...................................................................................................................................................................................................................... 
Inscrieri se fac, atat la sala cat si la telefonul 0788-377773 sau email-ul [email protected].
Persoanele din alte localități pot participa la conferinte on-line (http://www.justin.tv/adanima).
Urmareste aici cursurile online Abheda -Yoga. Watch live video from adanima on Justin.tv ...................................................................................................................................................................................................................... 
